Motto:
Pentr-un pumn de grăunțe,
Aruncate-ntr-un sac,
Să nu văd, să n-aud și să tac?
Bărbatul privi afișul colorat din geamul Agenției de Turism: „Concediul tău de vis: 15 zile în Taco-Landia.”
Zâmbi ironic, întoarse spatele, își îndesă mâinile în buzunarele pardesiului și, cu pas hotărât, traversă strada repetând în șoaptă: „Spuse corbul: Nevermore!”
Ajunse acasă repetând ca un disc stricat: „Nevermore, Nevermore”.
Încă nu reușise să se refacă după cei trei ani petrecuți departe de casă. Îl urmărea teama că, într-o zi, întreg pământul va deveni o singură țară, una asemenea Taco-Landiei.
Și totul începuse de la un anunț ca cel pe care-l văzuse de dimineață în geamul Agenției.
Într-o zi, pe când se afla în concediu după un an de muncă, citind știri de aiurea pe internet, i-a apărut o reclamă cu pachete de vacanță.
Mai avea două săptămâni până să se întoarcă la serviciu și s-a gândit că n-ar fi rău să plece pe undeva. Se odihnise, avea toate treburile la zi și, deja se cam plictisea.
Așa că a hotărât să meargă în Taco-Landia, o provincie turistică renumită pentru ospitalitatea și serviciile de lux care veneau în întâmpinarea turiștilor.
A făcut cerere pentru obținerea vizei și, surprinzător, interviul la Ambasadă a avut loc mult mai repede decât credea.
Bucuros, s-a îmbarcat alături de alți norocoși și a pornit către destinația de vis.
În avion, părea că e singurul care nu mai fusese acolo. Avea să afle că nu oricine putea obține viza de intrare, că trebuia să prezinte garanții materiale și morale și că, odată ajuns, erai tratat ca un rege. Zămbi felicitându-se pentru alegere și ațipi.
Cănd s-a trezit, avionul tocmai ateriza.
La ieșirea din aeroport a avut o surpriză: însuși primarul aștepta împreună cu șoferul pentru a-i duce la hotel.
Avea să afle că provincia era condusă de un guvernator și se împărțea teritorial în orașe sub atenta ocârmuire a primarilor.
Privi în jur cu admirație: totul strălucea de curățenie, o strălucire care aproape făcea privirea să doară. Pe drumul până la hotel luă aminte la oamenii de pe stradă. Toți, absolut toți aveau haine impecabile, încălțări impecabile, pieptănături impecabile și, ciudat, toți mergeau zâmbind Absolut toți, de parcă nici nu erau umani. Păreau niște păpuși umblătoare.
„Ce lume e asta? Nicio figură îngrijorată? Niciun om sărac? Ori bolnav, ori prost-dispus? O fi țara fericirii?”, gândi omul nostru.
Ajuns la destinație, un băiat, care părea mai degrabă director decât angajat, îl salută cu respect și îi luă valiza rugându-l să-l urmeze.
Traversară o grădină cu multe flori, iar copacii erau plini de luminițe multicolore, baloane și globuri pictate cu litera T.
„Dacă n-aș fi auzit nimic despre ei, aș fi crezut că au uitat să scoată ornamentele de Crăciun”, gândi.
Într-adevăr, cu toate acele ornamente părea un loc de poveste, o poveste de Crăciun.
La recepție, o tânără mulatră frumoasă îl întâmpină cu familiaritate de parcă se cunoșteau și se văzuseră ultima dată ieri. Fata, întinzându-i o cană cu cafea caldă, i-a urat bun venit și i-a oferit unele informații printre care și faptul că, pe toată durata șederii, va avea la dispoziție un angajat al hotelului care va sta în umbră, iar în caz de nevoie, va fi de ajuns un semn pentru a i se oferi ajutor și îndrumare.
– Adică, fiecare turist are propriul asistent?, o întrebă cu ochii mari cât cepele.
Recepționera zâmbi:
– Cam așa ceva.
Omul nostru râse zgomotos. Cei din jur îi zâmbiră îngăduitor dar nu se molipsiră de râsul lui.
Cana cu cafea îi alunecă și se sparse de pardoseala care strălucea ca oglinda. Imediat apăru o altă tânără care, cu același zâmbet, adună cioburile și curăță totul.
– Vai, mă scuzați, vă rog să mă scuzați, a fost un accident, se lamentă el cu vizibilă părere de rău.
– Stați liniștit, nu e nicio problemă, chiar nu este, insistă fata, recepționera și băiatul care îl adusese cu valiza până acolo.
„Devin paranoic, încep să cred că locuitorii de aici nu sunt umani. Nu râd, nu se încruntă, cred că nici nu plâng. Doar zâmbesc, acest zâmbet care pare pictat pe fețele lor”, își spuse în timp ce fiori reci îi trecură prin tot corpul.
Își luă inima în dinți și, privindu-i cu uimire, îi întrebă:
– Voi vă supărați vreodată?
– Nu, răspunseră toți trei în cor, ca la o comandă.
– Așa sunt toți din țara asta ori doar voi, angajații hotelului?
– Sunteți chiar atât de fericiți? Nu aveți necazuri, probleme, dureri?
– Nu avem, suntem toți fericiți, răspunseră din nou, toți trei în cor.
– Râdeți de mine? Ori vă place doar să glumiți cu oaspeții?
– Nici gând, domnule. Noi suntem un popor fericit.
– Interesant, răspunse omul în timp ce-i făcu semn băiatului cu valiza că vrea să meargă în cameră.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
