Simon intră și-l îmbrățișă cu familiaritate. Scoase din rucsac o sticlă de vin:
–Să bem în cinstea ta, îi spuse, îți voi spune un secret: am trecere la guvernator, am fost, pe timpuri, șoferul lui, adăugă încercând să-și ascundă mândria.
– Asta are vreo relevanță?, întrebă Avis.
– Are. În cazul în care vei vrea să rămâi aici definitiv, pot pune o vorbă să obții mai repede cetățenia.
–Hai să ciocnim, mai e până atunci, trecu omul nostru peste subiect.
A adormit târziu iar somnul i-a fost bântuit de un coșmar. Mergea pe drum și toți oamenii care treceau pe lângă el aveau, în loc de capete, câte un balon pe care era pictată litera T.
Unii aveau balon alb, alții verde, alții negru și toți îi făceau semn cu degetele la buze să tacă. De câte ori încerca să vorbească cu câte unul, acesta fugea speriat.
Dimineață, în timp ce savura cafeaua se tot gândise la acel vis și concluzionase că avea o legătură cu realitatea: verde alb și negru erau culorile steagului provinciei, iar litera T era stema. Dar îl intriga ceva: de ce fugeau oamenii de el când încerca să le vorbească?
Aruncă visul într-un ungher al minții și se pregăti de plecare. Avea interviul pentru angajare.
Ajuns la fabrică, pe drumul până la biroul directorului, toată lumea îi zâmbea. Directorul l-a primit prietenos iar interviul s-a desfășurat într-o atmosferă relaxantă.
La plecare, nu avusese nicio îndoială că va fi angajat, lucru confirmat a doua zi când a fost sunat să aducă actele pentru semnarea contractului.
– Dacă vei reuși să te acomodezi cu oamenii, îți va fi foarte bine, l-a avizat Simon la aflarea veștii că are un loc de muncă.
*
Prima zi de lucru și prima săptămână în Taco-Landia.
Fabrica la care lucra era singura din provincie și majoritatea locuitorilor lucrau acolo.
Avea să afle că, peste tot, cuvântul de ordine era: Taci!, iar asta îl cam intriga.
– Cum adică să tac? Să tac mereu sau doar în unele locuri și situații?, întrebă.
– Se vede că nu știi istorie, zâmbi amar Mario, unul dintre colegi. Taco-Landia vine de la Taci. Aici, toată lumea tace. Ai voie să vorbești doar strictul necesar ce ține de muncă. Atât.
– Cu siguranță glumești, ori v-ați vorbit între voi să râdeți de mine, făcu Avis ochii mari văzându-i pe ceilalți colegi dând din cap în semn de aprobare a celor spuse de Mario.
– Nu glumesc deloc. E timpul să cunoști legile și istoria noastră, veni răspunsul pe un ton cât se poate de serios.
– Păi, ce e aici? Mânăstire?
– Prietene, dacă ai vreo nelămurire mergi la Director, iar Directorul merge la Guvernator și de acolo vei primi răspuns, îl sfătui un coleg mai în vârstă.
Privi uimit spre ceilalți, dar ei, ca la comandă, duseră toți degetele la buze așa cum făcuseră oamenii cu capete de baloane din visul lui și plecară toți din vestiar spre locurile de muncă.
„Cred că visez”, îngăimă Avis și se ciupi tare de mână în timp ce cobora scările spre hala de producție.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
