Zilele lui Avis se scurgeau repede. Taco-Landia acorda cu ușurință cetățenie străinilor. Principala cerință era tăcerea. Oamenii supuși, obedienți, erau preferații.
Împărțit între fabrică și casă, fără prea multe noutăți, rutina se instalase.
Pe oriunde trecea, același surâs, care, acum, i se părea suspect ori fals.
Colegii nu comunicau prea mult iar el, dacă la început găsise asta în regulă, acum era intrigat.
Taco-Landia, avea să afle, era o provincie dictatorială sub masca unei siguranțe cu oarece doză de bunăstare.
Guvernatorul era înconjurat de o clică ce îi aducea elogii și culegea informații despre cetățeni.
După un an de trai acolo, începuse să regrete alegerea.
Amintiri pe care le dorise îngropate începeau să-i dea târcoale zilnic, pentru că zilnic se petrecea câte ceva din ceea ce trăise pe timpuri.
*
Când era mic, Avis obișnuia să se ascundă sub pat pentru a asculta ce vorbesc părinții lui în serile târzii.
Lipiți cu urechea de difuzorul radioului, comentau cu mâinile duse la guri.
Avea să înțeleagă, în adolescență, că sunt lucruri care nu se spun. Și erau multe, foarte multe lucruri care nu trebuiau spuse.
Cuvântul „libertate” era interzis. Acesta fusese primul cuvânt despre care aflase că nu trebuie pronunțat. „Ce este aceea libertate? Să fii liber să faci ce vrei, să fii cum vrei și să spui ce vrei? E o iluzie”, auzea des. Oamenii trăiesc după reguli. Fiecare are câte un rol, nimănui nu îi este permis să facă ce vrea!”, i se spusese.
Iar Avis, copil fiind, nu găsea nimic greșit în asta. Așa crescuse, așa văzuse că trăiesc cei din jur, aceasta era lumea lui.
Mai târziu, avea să audă cuvântul „pedeapsă”. Din ce în ce mai mulți prieteni erau pedepsiți. Pedepsiți pentru că voiau să vadă lumea din afară, pedepsiți pentru că voiau să știe mai mult despre trecut, pentru că vorbeau mai mult decât „trebuie”, pentru că, pentru că… mereu era un „pentru că”.
Într-o zi, cineva scrisese cu un creion pe peretele toaletei de la școală: „Libertate!”.
În ziua aceea, toți elevii au mers să vadă cu ochii lor cuvântul interzis. Priveau ca la ceva magic și simțeau cum li se înfierbântă sângele iar inimile o iau la galop, dar toți tăceau.
A fost un fel de vis frumos imaginea redată prin litere, pentru că a doua zi, au venit niște oameni îmbrăcați în costume negre și au chemat fiecare elev în cancelaria directorului.
Părinții, acasă, rămăseseră paralizați de frică, deși Avis îi asigurase că nu fusese el autorul faptei.
Ancheta a durat săptămâni întregi. Apoi, brusc, prietenul lui a dispărut. Colegii șușoteau plini de groază că ar fi fost exmatriculat și dus la o școală de corecție, iar ei știau ce este asta. Erau des amenințați cu așa ceva.
O copilărie plină de teamă și restricții, amintire pe care Avis încercase mereu să o uite, devenea acum, după zeci de ani, o realitate.
”La naiba!”, spuse omul aruncând telefonul pe masă.
Tocmai aflase că prietenul lui fusese concediat pe motiv că „nu se lăsese cunoscut mai mult de către directorul fabricii”.
„Cum adică? Ce trebuia să știe despre el? Ce mănâncă la prânz? De câte ori se spală? Dacă face sex? Dacă poartă sau nu chiloți? Ce aberație de motiv!”, răbufni omul.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
