Dacă pentru a ți se acorda cetățenia, trebuia să treci pe la Guvernator pentru interviu, pentru a părăsi provincia, era necesar același lucru. Nimeni nu pleca fără să explice de ce face asta.
Fericirea n-a făcut pe nimeni, niciodată, să-și ia tălpășița dintr-un loc, dar din câte reușise să audă, majoritatea inventau câte un motiv, oricare, dar numai adevărul nu-l spuneau.
– Niciodată nu voi putea înțelege lipsa de asumare a unor oameni, îi spusese odată lui Simon, șoferul de la hotelul unde se cazase când venise ca turist și cu care, uneori, mai vorbea.
Știa că și acesta este informator, poate de aceea și vorbea. Voia să audă cine trebuie.
– E teama, omule.
– Teamă de cine și de ce, odată ce pleci?
– Majoritatea pleacă dar se gândesc să lase o ușă deschisă în caz că, pe afară, lucrurile nu vor merge bine.
– Mai bine zis, statul cu curul în două luntre, așa e o vorbă în țara mea natală, i-o retezase Avis indignat.
– Spune-i cum vrei, dar nu uita că nu toți sunt ca tine. Tu ești un rebel nebun, nu te gândești la ziua de mâine.
– Să-ți spun un secret: niciodată n-a fost să nu fie într-un fel, îi răspunse, de data asta, râzând și, plecând la ale lui, îi aruncă peste umăr: asta e tot din țara mea natală.
– Ciudați mai sunteți, voi, cei din țara ta natală!, încheiase și Simon discuția.
Pe Guvernator îl cunoscuse cu trei ani în urmă și părea că se înțeleseseră bine la interviu. Poate și pentru că Simon, așa cum promisese, pusese o vorbă bună, poate și pentru că, în lunga lor conversație, ținuse să reliefeze faptul că nu-i plac lingușitorii și oportuniștii iar el, Guvernatorul, să nu aștepte altceva. Cine știe? Cert fusese că omul părea de treabă și căzuse de acord că demnitatea este o calitate umană cu care ne naștem toți și, la care, nimeni n-ar trebui să renunțe.
Dar, de la teorie până la practică, oamenii se împiedică des.
Toată noaptea stătuse treaz. Gândurile nu-i dădeau pace. Își dădea seama că devenise deja alt om. Mediul, oricât de puternic a-i fi, te schimbă.
O țară în care toată lumea minte și mimează fericirea, unde ascunderea gunoiului sub preș este obligație cetățenească, unde nimeni nu are voie să știe mai mult decât ceea ce hotărăsc cei puternici, iar chestionarea informației oficiale este considerată delict, ei, bine, un om normal la cap nu are ce căuta acolo.
Toate acestea îl duseseră, până la înrăire, la hotărârea de a pleca din Taco-Landia cât mai repede și cât mai departe.
– Când mi-ați cerut prima dată să vorbesc despre mine, v-am spus că sunt un om liber, iar dorința de a fi cetățean al Regatului vine din încântarea pe care am avut-o vizitând aceste locuri. V-am mai spus că sunt o fire optimistă și, în esență, un fericit. După trei ani, vă mărturisesc că m-am schimbat. Sunt nefericit pentru că, dacă aș rămâne, ar trebui să mă schimb, să fiu prefăcut și lingușitor. Ar trebui să accept că nu am voie să gândesc pentru că sunt alții care gândesc și pentru mine. Aș fi putut să fug, dar consider că meritați o explicație. Nu am venit cu căciula în mână, nu e genul meu să dezertez. Pur și simplu, vă mulțumesc pentru experiență, dar doresc să mă întorc la viața mea.
Omul îl asculta în tăcere și nu părea deloc surprins. Informatorii îl puseseră în temă, iar Avis știa.
La despărțire, și-au strâns mâna. Guvernatorul, ușurat, nu avea nevoie de rebeli, lui Avis, cu sinceritate, îi era milă de om.
Nimeni nu ar reuși să fie despot dacă n-ar fi încurajat. Încurajat prin vorbe de către cei cu interese, încurajat prin tăcere de către cei care se tem.
Avionul se înălța, iar Taco-Landia se făcu tot mai mică, mai departe, până dispăru de tot.
Așa-zisul tărâm al fericirii devenea trecut. Avis se întorcea în lumea lui, o lume imperfectă cu o viață plină de incertitudini, dar în care avea voie să fie om.
Oare pentru cât timp? Oare va deveni, încet, încet și restul lumii o Taco-Landie?
„Nu! Sper din tot sufletul că nu!” își spuse răspicat privind munții cum ies din nori ca niște lănci.
Și totuși, această temere care îi dădu târcoale, acești puțini ani în care observase cu ochi de adult cum poate fi înlănțuită ființa umană, lăsaseră un gust amar în sufletul lui.
Sfârșit
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer