”Chemarea nestatornică” de Radu Comșa

193
radu comsa proza scurta leviathan.ro

Aleea e pictată toată cu pete de soare și umbră azvârlite în tușe lungi, prefirate printre ramurile aplecate ale brazilor aliniaţi unul după altul, înalţi şi negri. Sunt cam singuratici și cam triști. Deşi e plină de oameni, aleea e și ea cam singuratică. Se închide într-un capăt cu porţi de fier forjat lin-răsucit, cu suliţe zvelte în partea de sus. Aleea trece apoi prin faţa clădirii lungi, potolit-demodate şi se varsă cuminte în curtea pietruită, potopită de soarele bonom al primăverii verzi-aurii ce cântă blând în văzduhuri.

Oamenii de pe alee stau adunați în dreptul clădirii albe, către intrarea cu cinci trepte în evantai deopotrivă deschis către alee şi curte. În pâlcuri mici vorbesc cu însufleţire. Sunt de toate felurile. Doamne venerabile cu coafuri argintii bătând în violet, cu inele de familie, stând greu pe degete îmbătrânite. Bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, serioşi, lipiţi de bordurile văruite, vorbind cu aer grav. Femei etalând decoltee largi peste sâni ţinuţi sus de sutiene strâmte. Femei mai tinere cu pantaloni lipiţi de coapse, cu bluze largi şi lenjerie perfect-vizibilă în culori dayglo. Alţi bărbaţi în haine sport, râzând gros. Doamne la mijlocul vieţii, îngrijite şi atente, cătând cu infrigurare prin mulţime. Toţi au aerul că au ceva important de făcut. Adică îşi aşteaptă copii să iasă de la şcoală. Apoi îi duc târâş-grăpiş către case sau către mai noua școala-de-după-școală.

Un automobil lung şi întunecat rulează lent şi se opreşte aproape neauzit în faţa porţilor. Portiera din spate se deschide şi băiatul coboară încet. Întinde mâna şi din întunecimea maşinii îşi ia rucsacul. Şi-l atârnă pe umărul drept. Geamul şoferului coboară şi un bărbat strigă spre băiatul care îşi târâie paşii spre poartă. ”Să te duci la ore, auzi? Să nu mai întârzii!”. Băiatul întoarce capul, face un gest şi moale: ”Bine, bine… Am înţeles.” Apoi intră pe poarta cea mică, rămasă larg deschisă. E un băiat de vreo paisprezece ani. E solid, dar pare subțiat de treningul albastru. Poartă pantofi sport, tot albaștri, cu şireturile late şi albe legate numai pe jumătate. Rucsacul e şi el în aceeași culoare intensă, aproape electrică. Părul blond-șaten, lunguț și lăsat pe umeri, fața albă, ochii verzi şi gura frumoasă îmblânzesc norul albastru în care este îmbrăcat. Merge încet pe alee şi în ochi îi luceşte o lume detașată de lumea din jur.

”Dragoș!”

Băiatul își întoarce lent capul, apoi se opreşte şi se întoarce de-a binelea spre poartă. Dincolo de barele răsucite în arabescuri e o fată. Îl priveşte fix pe băiat. Poată jeans, o jachetă scurtă din piele, deschisă neglijent. O geantă mare, care poate fi foarte bine și o geantă de școală, îi este petrecută pe umărul stâng. E brună şi înaltă. Părul închis, cu nuanţe castanii, curge drept peste umeri, îi cade pe frunte şi peste ochii căprui şi adânci. Cu un gest iute și-l dă cu mâna după ureche. Băiatul se uită la ea, nu spune nimic.

”Dragoș!”

Abia acum el zice, ușor ursuz: ”Da… Ce-i…?” Şi ea îl priveşte lung: ”Ce întrebare e asta, hai!”.  El rămâne pe loc: ”Nu vin.” Ea îl ţintuieşte cu privirea. El e nehotărât şi se lasă când pe un picior când pe altul. Rucsacul i-a alunecat şi a ajuns la încheietura cotului. Îl lasă să atârne aşa, la o palmă de asfalt. Fata se smulge din locul ei şi cu paşi lungi trece de poartă şi se proţăpeşte în faţa băiatului.

”Dragoș!?!…”

El nu zice nimic. Ea se apropie. E mai înaltă cu o jumătate de cap decât el. Îi spune ceva. Șoptit, scurt, rapid. El tace. Ea se lipeşte aproape de el şi îi şoptește din nou. Apoi se întoarce legănat şi face doi paşi. Băiatul rămâne nemişcat. Fata se opreşte, întoarce capul, aproape sprijinindu-și bărbia pe-un umăr, îşi trece degetele prin păr, şi-l aşază după ureche, se uită lung la el. Zice cu o mirare nesfârșită, colorată cu reproş îngăduitor, dar și cu o rugăminte atent dozată: ”Ce-ai, mă? Te duci la prima oră?!? Hai odată…”. Apoi îşi îndreaptă privirea înainte şi păşeşte liniştit şi decis. Băiatul îşi saltă rucsacul înapoi pe umăr şi o ia pe urmele ei. O prinde din urmă şi păşesc amândoi, alăturați, dincolo de poartă, luminați de raze venite vertical. Pete de soare şi umbră joacă printre pașii lor şi tușe lungi, galben-argintii, le desenează drumul.

Aerul se răceşte un pic. Aleea rămâne mai liniştită şi mai singuratică. Brazii prefiră lumina şi o trimit în stropi calzi peste tot. Peste străzi şi clădiri, peste oameni. Prin văzduhul în care primăvara cântă blând.

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.