Citeam undeva că romanii adăugau cimbrul la brânză şi alcool, ca un remediu pentru melancolie, deşi melancolia este, uneori, o dulce povară! Un scriitor celebru, Victor Hugo spunea că ”melancolia este fericirea de a fi trist”. Dar asta e o altă poveste, alta decât cea a cimbrului. Şi cum cimbrul îşi are originile pe ţărmurile europene ale Mării Mediterane, iar eu hălăduiesc de ceva vreme prin ţinuturile acestea, care uneori provoacă melancolii, m-am gândit că nu ar fi lipsit de interes să reamintim şi această plantă cu aromă incitantă.
Dacă studiem obiceiurile popoarelor descoperim că în Grecia Antică, cimbrul era folosit în combinaţie cu tămâia. Aşa cu am mai spus de multe ori, dar nu numai eu, ci milioane de oameni care afirmă că gusturile nu se discută, ele se respectă. Mai putem aminti că în Evul Mediu lumea se temea de puterea afrodisiacă a cimbrului, încât călugării nu aveau voie să o cultive în grădinile mănăstirilor. Acum e lesne de înţeles de ce nu era acceptată biata planta căreia i se mai spunea iarba-diavolului sau iarba-satirilor, pentru că satureia și satyr sunau aproape la fel.
Satureia era, însă, numele cimbrului în latină, iar satyrul era duhul silvestru al belșugului/fertilității în vechea Romă, venit, însă, din mitologia greacă și devenit, în lumea creștină, duhul… insațiabil al ispitei și al poftei neînfrânate.
Cea care ”a dezlegat” cimbrul de imaginea satyrului, simbol al sexualității descătușate, a fost Sfânta Hildegard de Bingen (1098 – 1179), celebra herboristă și mistică benedictină, grație viziunilor sale mai presus de orice îndoială. Revelațiile pe care le primea au convins Biserica de binefacerile, multe și… neprihănite, ale cimbrului. Mulțumită ei, așadar, din secolul al XII-lea, cuhniile mănăstireşti s-au umplut iarăși de miresmele viguroase ale prea-sățiosului cimbru. Călugărilor, acest dar dumnezeiesc le uşura mult postul, dar şi digestia, în mâncarea de varză, fasole, linte, mazăre, bob sau năut, pe care le prefăcea în bucate cerești. Iar iarna, în vinul fiert, cimbrul le mai alina și tusea, astma, junghiurile, guturaiul sau lingoarea. Ca să nu mai spunem cât de mult îi ajuta să rămână treji și să înfrunte akidia, adică toropeala de la vremea prânzului.
Acum dvs. trebuie să încercaţi reţetele cu pricina, că nu strică nimănui puţină visare. Glumesc, evident, ca povestea să continue, că doar nu suntem la lecţia de botanică! Şi totuşi trebuie să ne mai gândim şi la câteva date legate de această plantă, atât de des folosită în bucătăriile lumii. Numele populare românești ale cimbrului sunt: ciumurică, lămâioară, lămâiţă, piperniță-de-grădină, cimbru adevărat, cimbru bun, cimbru mirositor, iarba-cucului, cimbru păsăresc, timbrişoare sau piman. Englezii i-au spus cimbrului savory, iar spaniolii saborea, adică savuroasa (deși numele cel mai folosit în Spania este ajedrea de jardín; ajedrea vine din forma hispano-arabă aššaṭríyya sau aššiṭríyya, din latinescul satureia). Italienii îl numesc santoreggia sau savoreggia (forme care, evident, vin din satureia și care arată că cimbrul nu este o iarbă a… satirilor, ci a sfinților și regilor, sau că are o savoare regală). Francezii îi spun: sarriette (atestat în franceză în anul 1398, din sadrée, sec. XI, sau sarrée, sec. XII, deformări ale lui satureia), savourée (savuroasa); herbe de l’amour/iarba-iubirii, herbe à fèves/iarba-de-bob, herbe des satyres/iarba satirilor, poivrée/piperata, savoréeși savourée… adică sățioasa, dar și pèbre d’aï sau pèbre d’ase în provensală, piperul-măgarului. Iar grecii îi spun: tragorigni/τραγορίγανη, oregano-ul țapului, tragohorto/τραγόχορτο, iarba-țapului sau gherontohorto/γεροντόχορτο, iarba-bătrânilor.
În lumea Mediteranei, revenim aici, sosul de cimbru (frunzele pisate, în mojar, cu usturoi și ulei de măsline) este o mâncare de toate zilele, sățioasă și savuroasă. Se mănâncă cu pâine, măsline și brânză tare de capră. Cimbrul face parte din vechea familie a ierburilor Afroditei: rozmarin, cimbrișor, oregano, maghiran și sovârf, mentă, busuioc, melisă (roiniță) sau levănțică, de aceea spunem că nu dăm sfaturi să se bea vin fiert cu cimbru, ci doar amintim că e recunoscut ca un afrodisiac. Acum să nu credeţi că amintesc doar această singură calitate, că aş văduvi informaţia. Cimbrul îndepărtează moliile şi gândacii din grădină, este folosit în industria săpunului, a cosmeticelor, inclusiv a parfumurilor.
Cimbrul a fost, de asemenea, cunoscut de mii de ani ca un vindecător. Este antibacterian, are capacitate antiseptică şi antimicrobiană. Aşa spun specialiştii, şi noi suntem datori să-i credem, doamnelor şi domnilor. Cimbrul nu trebuie confundat cu cimbrişorul (Thymus serpyllum) care, deși înrudit cu cimbrul care crește spontan în România, aparține genului Thymus. Cimbrișorul, denumit și iarba-cucului sau tămâiţa, e tipic pajiștilor însorite alpine din Carpaţi și e folosit în medicina naturistă, la prepararea ceaiurilor contra răgușelilor și laringitelor. Mai este folosit, ca și maghiranul, în gastronomie pentru a da aromă unor mâncăruri din carne de vită, legume sau pește. În medicina naturistă, infuzia de cimbru uscat este deosebit de eficace în tratarea tusei rebele.
Până ne hotărâm ce să facem cu cimbrul, aş dori să vă reamintesc două citate despre melancolie ce aparţin lui Emil Cioran. ”Am în comun cu Diavolul posomorala, sunt ca şi el un melancolic prin decret divin.” (”Demiurgul cel rău”). ”Melancolia? A fi îngropat de viu în agonia unui trandafir.” (”Amurgul gândurilor”).
Vezi arhiva rubricii Delicias regibus de Pușa Roth
