„Cină cu prieteni” la Teatrul „Bulandra”: O radiografie  necruțătoare, dar necesară – cronică de Mariana Ciolan

2177
Foto © Cosmin Ardeleanu
Foto © Cosmin Ardeleanu

cronica de teatru logo leviathanPentru cea dintâi premieră a anului, Teatrul „Bulandra” din București ne dă întâlnire cu un autor contemporan aflat la o largă prețuire în America și nu doar acolo, Donald Margulies, și, din dramaturgia sa ce numără vreo 20 de titluri, cu piesa intitulată Cină cu prieteni, încununată în 2000 cu un Pulitzer, după ce scriitorul (totodată profesor de scriere dramatică și scenaristică) mai fusese nominalizat la acest premiu de două ori. Și iată că prin piesa aceasta, montată și acum vreo zece ani la ARCUB, dar și grație alteia, Când timpul stă pe loc, cu mai multe versiuni scenice mai recente, autorul atașat de tradiția teatrală newyorkeză își clădește un bun nume și în fața publicului de la noi. Universalitatea subiectului, lejeritatea dialogului, construcția simplă dar solidă a celor două piese înrudite prin tema ofertantă a cuplului raportat la provocările vieții contemporane și la scurgerea timpului sunt argumente deloc de neglijat în acest sens.

Cină cu prieteni spune povestea încrucișată a două familii atât de unite încât erau aproape nedespărțite în weekenduri, își făceau chiar concediile împreună și visau „să se îngrașe și să îmbătrânească laolaltă” alături de copiii care li s-au născut. Până într-o zi – moment declanșator de criză, în care debutează piesa, când divorțul iminent și apoi consumat al unuia dintre cupluri va face ca totul să fie diferit pentru fiecare dintre cele patru personaje. Să necesite o reconsiderare, o „recalibrare” a tuturor raporturilor dintre ele și fiecare va simți nevoia să stea de vorbă cu sine însuși, ceea ce îmbracă nu o dată forma unei dezbateri sau mai degrabă a unei zbateri cu glas tare în prezența partenerului de viață sau al unuia dintre prieteni. La Teatrul „Bulandra”, în sala de la Izvor, am asistat la un spectacol foarte puternic, cu replici care sună bine în traducerea Irinei Velcescu și au ecou emoțional vibrant în spectatorul căruia îi oferă materia unor tulburătoare reflecții. Posibil că ele îl vor urmări și după ce părăsește sala de teatru. Unde s-ar putea să-și dorească să revină pentru acest demers scenic lucrat și înfățișat cu rară finețe până la cele mai mici detalii de psihologie individuală și tensiune relațională, traduse în gest și mimică, inflexiuni vocale pertinente sau chiar tăceri… grăitoare, în ritm dinamic și antrenant. Un discurs scenic concentrat și complex, în care fiecare componentă are greutate și valoare pentru armonia și împlinirea întregului, de la jocul convingător și empatic al interpreților, la  sugestiile eclerajului, la detaliul vestimentar și la decorul (scenografia Nina Brumușilă) care configurează ingenios răsturnările de situație, de atitudine, de perspectivă prin „vioiciunea” cu care este manipulat la vedere de mașiniști reinventați ca un soi de personaje mute (regia tehnică: Daniel Constantinescu).

Spectacolul prilejuiește fuziunea creatoare, la un moment de grație, între o „garnitură interpretativă de aur” a „Bulandrei” de astăzi – îi numesc pe actorii Andreea Bibiri, Șerban Pavlu, Ana Ioana Macaria, Vlad Zamfirescu – și directorul de scenă Cristi Juncu, remarcabil prin felul în care reușește și aici cu brio să impună sublimat, la modul discret și rafinat, gândul său limpede și de generoasă umanitate în armonia ansamblului. Donald Margulies este în acest text un observator rafinat al gesturilor cotidiene, iar regizorul izbutește prin acești minunați actori, să traducă într-un discurs omogen, oferindu-le cu o exemplară bogăție a gramaticii spectaculare, semnificațiile lor profunde, grele de consecințe pentru interiorul și sensibilitatea fiecărui personaj, pentru ceea ce se naște sau moare în ele și între ele, în scene casnice, prozaice, de o copleșitoare familiaritate, dar atât de edificatoare pentru natura umană, în general. Deplina maturitate actoricească a interpreților și talentul lor deosebit fac ca sinceritatea rostirii și a răspunsului pe care replicile îl provoacă în partener să contribuie la închegarea în spectacol a unui univers uman în combustie, copleșitor de convingător, de veridic, unde replicile curg firesc pe o cale directă spre cugetul sau inima spectatorului. În bucătăria lui Gabe (Șerban Pavlu) și Karen (Ana Ioana Macaria), în dormitorul sau în grădina lor, în intimitatea celeilalte locuințe unde Tom (Vlad Zamfirescu), prin infidelitatea lui declanșează îndepărtarea și ostilitatea soției sale Beth (Andreea Bibiri), zigzagăm prin cele mai fragile cotloane ale trăirii acestor personaje în fața cărora se deschide, ademenitoare sau înspământătoare, profund devastatoare ori salvatoare pe moment, alternativa unui altceva față de obișnuința cotidiană. Personajele sunt focusate rând pe rând, dându-i-se fiecăruia „dreptul la replică”, prin vibrația scriiturii reverberată cu mare impact în ritmul bine stăpânit al spectacolului. Este înțeleaptă, oare, calea împăcării cu rutina casnică și lupta împotriva oboselii sentimentelor? Așa cum, în grade și nivele diferite, vor experimenta Gabe și Karen „puterea de a îndura”. Sau este mai „profitabilă” evadarea, repornirea de la zero, cu „alte glasuri, alte încăperi”, refacerea vieții fiecăruia alături de alt partener, cum vor decide Tom și Beth? În câteva tablouri, piesa parcurge prezentul personajelor marcat de crize existențiale conjugate, ne oferă o „coborâre” în timp, la momentul zero al chiar formării cuplurilor, legată indisolubil de strânsa legătură afectivă dintre cei patru oameni, și configurează  pulverizarea acelei coeziuni care îi făcea invulnerabili ca indivizi, în relația de familie, cumva întărită, susținută de această plasă de mare siguranță care era prietenia lor de-o viață.

Ruptura dintre Tom și Beth are un efect destabilizator și asupra lui Gabe și Karen și declanșează în tulburătoare progresie eforturile lor de a regăsi pulsul, echilibrul, rațiunea de a rămâne pe mai departe alături unul de celălalt. În interpretarea lui Vlad Zamfirescu, Tom este un hedonist iremediabil, vulcanic, expansiv, declarând cu detașare disponibilitatea de a trece peste orice pentru a-și alimenta imensa lui poftă de viață. Așa încât Beth, soția de care se desprinde de parcă cei 14 ani împreună au fost ca nimic, pare o ființă și mai fragilă și vulnerabilă, neajutorată, cumva de pe altă lume, întrupată uneori cu umor sau amară ironie de Andreea Bibiri, într-o fină gradație de mijloace seducătoare, marcând subtile treceri pe o largă gamă de stări de  spirit. Actrița  reușește apoi să ofere surprinzătoarea imagine a unei Beth care află resursele de a depăși frustrările căsniciei nefericite cu Tom și a îmbrățișa cu convingere un nou început alături de un fost coleg. Răsturnare comportamentală și de emotivitate ce poate să o lase efectiv interzisă într-un moment al confidențelor pe prietena ei Karen, înfățișată cu minuțiozitate și luxurianță de Ana Ioana Macaria drept gospodina desăvârșită, mama grijulie, soția plină de solicitudine. Dar nimic nu este perfect alb sau perfect negru aici. Iar umbra  incertitudinilor o va învălui și pe cea din urmă într-o târzie clipă de revelație. Așa cum raționalul, caldul, prevenitorul Gabe, cel plin de idei sănătoase despre familie și de comprehensiune până la suferință față de prietenii lui, încarnat de Șerban Pavlu cu un fabulos dozaj infinitezimal în conturarea bogăției de trăiri a personajului, va cocheta fie și numai cât o respirație cu gândul unei schimbări în propria sa viață.

Cină cu prieteni este un spectacol despre nevoia de adevăr din viața fiecăruia, un spectacol care nu judecă, nu dă verdicte și nici soluții, dar care aduce cu pertinență aminte că teatrul are menirea și are puterea – când este făcut cu dăruire și înalt profesionalism ca în acest caz – de a ne pune oamenilor oglinda în față. Un spectacol cu atât mai binevenit acum când cu toții rămânem încă marcați de criza planetară care ne-a forțat să privim mai atent și mai îndelung în noi înșine.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

3 COMENTARII

  1. Un spectacol foarte bun. Am apreciat jocul aproape toată piesa. De ce spun doar foarte bun? Sunt, desigur, câteva argumente:

    O piesă este un act de cultură. Cultura exclude vulgarul, limbajul licențios. Am venit cu fetele, 14 și 15 ani. La final, când mi-am cerut scuze că le-am adus la asemenea manifestare, mi-au răspuns că au mai auzit asemenea vorbe. Știam, dar nu plătisem pentru asta.
    Spectacolul are nevoie de o indicație clară despre vârsta minimă de la care poate fi vizionat. Evident, dacă avea, nu veneam. Dar respectul pentru ideea de piesă de teatru rămânea intact.

    Pe scurt, cultura neamului stă (și) în mâinile voastre. Coborârea la nivelul unui vulg ignorant și incult pentru a vinde 4 bilete mai mult, face mult rău pe termen lung. Aș fi ieșit din sală la primele remarci din spatele blocurilor gri, dar mi-a fost jenă. Jenă de actori, care fac ce li se spune și nu au forța să fie verticali, jenă de public.

    La finalul spectacolului (rămâne spectacol, piesă ar fi putut fi), ar fi trebuit să spun aceste cuvinte tare, în auzul tuturor. Cred că ar fi fost de acord cu mine peste jumătate din spectatori.

    Dacă traducerile înjurăturilor ar fi fost făcute de Irina Nistor, ar fi fost o piesă minunată.

    Întrebați-vă: daca ar fi jucat Actori precum Radu Beligan sau Irina Petrescu, cum ar fi sunat scenariul?

    Să vă dea Domnul lumină atunci când luați asemenea decizii!

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.