Comentariu de Pușa Roth
După cum veţi observa, doamnelor şi domnilor, Europa era privită cu ochi destul de „ascuţit” chiar şi de Domnul Caragiale (chiar dacă în glumă în acest caz!), în privinţa întârzierilor în a se hotărî să recunoască repede şi cu sârg propunerile, hotărârile luate aici, pe malurile Dâmboviţei.
Chiar din titlu observăm că Domnul Caragiale scrie despre o carte fistichie, stârnind deopotrivă curiozitatea, dar şi umorul involuntar, pentru că se referă la o instituţie cu ştaif, Oficiul exterior al ţării sau, cum spunem azi, Ministerul de Externe. Ce cuvânt, fistichiu! Domnul Caragiale apelează la un cuvânt turcesc, fistikî, adică de culoarea fisticului, verde-gălbui, sau figurativ: bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, năstrușnic, neobișnuit, original, paradoxal, singular, straniu etc. pentru a ne lămuri ce conţinea ea, cartea.
Toată această introducere are drept scop a ne informa că un „tânăr levent” va pleca prin Europa în „misiune politicoasă”. Ei bine, aici e vorba de autoironie, fiindcă cel care pleacă este însuşi autorul, care a părăsit ţara pentru o scurtă perioadă împreună cu Titu Maiorescu. Putea oare Caragiale să nu se amuze, să nu ironizeze, să înţepe, indirect însă, pe cei care pleacă prin lume, pe banii statului, doar ca să caşte gura, nicidecum în folosul ţării? Nicidecum. Acest mare neliniştit nu avea cum să tacă, pentru că era o conştiinţă.
Citim în „Cartea fistichie” a Oficiului nostru exterior (Foreing-Office)
Văzându-se întârzierea ce pune Europa întru recunoaşterea „Bobârnacului” ca organ oficial al marafeturilor şi gheşefturilor guvernamentale, primul redactor al Statului bobârnăcesc, tânăr levent şi cunoscut diplomaţiei europene prin apilpisitele sale credinţe nihiliste şi prin giumbuşurile lui teatrale, a fost trimis, după cum se obişnuieşte, pe socoteala ţării, în misiune politicoasă, ca să caşte gura prin Europa, cât i-o permite elasticitatea fălcilor sale.
În puterea scrisorilor de acreditare de care îi e giamantanul îndesat, porţile „alianţei jidoveşti” îi vor fi pretutindeni deschise, şi va promite, pe sub ascuns de ţară, marea cu peşti şi cerul cu stele, numai să nu scape din mână ghilirurile guvernamentale.
Avem informaţiuni pozitive, că ilustrul nostru redactor a şi avut la gara „Târgovişte” o lungă şi interesantă discuţiune cu un membru al alianţei, de la care a cumpărat două cutii cu vacs, şi trei pachete de chibrituri cu otravă.
Debutul e minunat.
Cu toate acestea, e bine ca norodul bobârnăcesc să nu-şi prea înfierbânte de pe acum cotlonul iluziunilor.
Vreo mană mare n-are s-aducă.
În tot cazul, „Bobârnacul” garantează contribuabililor săi că agerul redactor şi isteţul nostru diplomat are să le pape frumuşel părăluţele, trimiţându-le drept semn de mângâiere, simpatii diplomatice sadea şi vorbe late, cam în doi peri.
***
La aceasta, redacţiunea – fiindu-i cu iertăciune – observă că s-a mai întâmplat şi altor redactori-diplomaţi să se întoarcă cu buza lăsată şi cu nasul retezat, …că doară n-are să se ia redactorul „Bobârnacului” la întrecere în pehlivănii politice cu coconu Rosettachi, şi lumea n-are să s-aştepte să-l facă tocmai pe d-lui marţ, în panglicării liberale şi diplomatice. Noi vom ţinea însă în curent pe onor. public şi pe înalta nobilime cu toate fiascurile ce va întâmpina hazliul nostru redactor, în hagialâcul lui evropienesc.
Deviza sa diplomatică va fi, ca şi a d-lui Rosettachi:
„Trai Ionică, cu banii ţării!”
A apărut, prima dată, în „Bobârnacul”, II, nr. 23, sâmbătă 31 martie 1879, p. 1, 4, cu acest titlu şi fără semnătură. Neretipărit. Neinclus în ediţiile anterioare celei din 2011. Inclus pentru prima dată în ediția I. L. Caragiale, Opere, IV (2011), p. 240–242. Textul de bază, în „Bobârnacul” (1879).
Piesă recuperată şi republicată de Florin Manolescu, în Caragiale și Caragiale: jocuri cu mai multe strategii, București, Editura Cartea Românească, 1983, la Addenda, pp. 382–383, care extrage de aici elemente pentru demonstraţia sa, nu doar în susţinerea „restituirilor”, ci şi în aproximarea figurii spirituale a lui Caragiale, la 1879, primăvara. După premiera comediei O noapte furtunoasă, Titu Maiorescu îl ia pe Caragiale „pentru o săptămâna la Viena”, fapt consemnat în jurnalul intim al criticului. Iată o seducătoare punere în relaţie cu textul caragialian:
„La rândul său, Caragiale îşi anunţă plecarea din Bucureşti (pe 28 martie), pe un ton optimist, într-un moment în care totul i se părea posibil […]. Aerul voios, aproape copilăresc, cu care este înregistrat evenimentul primei călătorii în străinătate arată că semnele binevoitoare ale şansei au fost recepţionate. Caragiale simte că este pe punctul de a deveni celebru.” [1]
Din articolul Citim… poate fi dedus un „autoportret” plin de haz. (Nota editorilor, ed. 2011).
________
[1] Florin Manolescu, op. cit., p. 37.
