Avem noi vreme să observăm cu ce viteză trece timpul pe lângă noi, mai ales acum, în această perioadă, când totul se petrece sub ochii noştri, când suntem martorii tuturor evenimentelor mici sau mari, frumoase sau dramatice care se întâmplă pe planetă? Unii vin, alţii pleacă, luăm aminte, ne bucurăm, ne întristăm, ne ştergem şi o lacrimă, ne revoltăm, ne relaxăm, urâm, iubim, totul cu o viteză ieşită din comun. Ce facem noi cu noi, cât şi cum protejăm ziua de azi, de ieri şi de mâine, cât şi cum mai avem grijă de noi şi de cei de lângă noi, când un eveniment petrecut dimineaţa nu mai poate figura pe nicio listă de priorităţi, fiindcă altele o mie îi iau locul? Cu toate acestea trebuie să ne oprim o clipă şi să ne reamintim că anul acesta s-au împlinit 170 de ani de la naștere și 110 de la trecerea în nefiinţă a celui ce a fost, este şi va fi Ion Luca Caragiale. O conştiinţă, un talent extraordinar, un om care ne-a deschis o uşă spre literaturile lumii, ocupând un fotoliu de onoare la categoria marilor creatori. I. L. Caragiale a fost, aşa cum destul de des se spune, un om al cetăţii, un prieten, un om care a iubit oamenii, deşi le-a pus în prim-plan defectele. Ridendo castigat mores. Se pare că după această deviză şi-a ghidat existenţa, atât cea personală, cât şi cea literară. Eu cred că, înainte de toate, s-a avut pe sine în vedere, pentru că nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost străin, vorba dictonului.
Dar să începem incursiunea prin Bucureştii sfârşitului de secol XIX, atunci când Caragiale îşi încerca norocul în comerţ. În toamna anului 1893, pentru a-şi redresa situaţia materială, dar poate şi cu plăcerea de a scandaliza, Caragiale deschide, în combinaţie cu un anume Mihalcea, o berărie. Va mai conduce „Berăria Academică Bene Bibenti” şi, împreună cu cumnatul său, scriitorul Teodor Duţescu-Duţu, restaurantul gării Buzău (1895). În 1896, solicitând direcţia Teatrului Naţional din Iaşi, este refuzat de primarul oraşului, Nicolae Gane. Din 1899, lucrează ca registrator în administraţia centrală a Regiei Monopolurilor Statului. Ca delegat al Primăriei din Bucureşti, primar fiind Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale e cooptat în comitetul Teatrului Naţional din Bucureşti. În 1901, la 25 de ani de activitate literară se tipăreşte un număr unic de revistă, „Caragiale”, iar scriitorului, în cinstea căruia Take Ionescu şi Barbu Delavrancea rostesc discursuri, i se înmânează o pană de aur. Cu toate acestea, Caragiale este cam strâmtorat materialiceşte, aşa că deschide „Berăria cooperativă”, apoi Berăria „Gambrinus”. Caragiale deschide celebra berărie în anul 1901, pe strada Ion Câmpineanu, nr. 4, local care în scurt timp avea să devină faimos în Bucureşti, datorită faptului că era frecventat de intelectuali ai vremii, actori ai Teatrului Naţional, scriitori şi gazetari. Berăria „Gambrinus” a fost deschisă la parterul casei fotografului Curţii Regale, Franz Mandy. Aceasta se afla lângă imobilul Török-Fialkowski, vizavi de vechiul Teatru Naţional (actualmente Hotel Novotel). Pe lângă faptul că era localul preferat al multor personalităţi din epocă, „Gambrinus” a devenit celebru şi pentru că „nenea Iancu” îşi punea deseori şorţul şi îşi servea el însuşi clientela.
O altă informaţie vine de la Paul Bujor, care scria în Album literar gastronomic că a avut şi Caragiale două berării. Nu ca să pară excentric, scrie Paul Bujor, ci de nevoie, ca să-şi mai rotunjească veniturile de scriitor. Prima berărie s-a numit „Academia Bene Bibenti” (cf. Paul Bujor) şi s-a deschis pe strada Smârdan, a doua s-a aflat în Piaţa Teatrului. Nici una însă nu s-a dovedit o afacere prosperă. Paul Bujor îşi aduce aminte că, într-o noapte pe la 11.00, s-a dus la berăria „Bene Bibenti”. „Nu era decât un singur client, povesteşte el. Caragiale, voind să scape de el, fiindcă aştepta să-i vie nişte prieteni cu cari să stea la taifas în odăiţa de dindos, se duce le el aşa agale şi-i spune: «Vezi, d-le, merge greu comerţu’. Clienţi puţini, cheltuieli multe. Iată, cum e şi acum, un singur client pentru care trebuie să plăteşti chirie, să consumi lumina degeaba şi altele…». Bietul client, care venise desigur, de dragul lui Caragiale, auzindu-l cum se căina, mai stătu o minută şi apoi plăti şi plecă. De multe ori, în acest caz, Caragiale închidea berăria şi se ducea în odăiţa de dindos, unde îl aşteptau prietenii.”
Recunoaşteţi şi dvs. că oamenii erau curioşi să-l vadă pe Caragiale servind pe la mese, unii chiar au încercat să-l imite. Dar cum poţi să-l imiţi pe Caragiale, fie şi numai la o berărie? Tocmai acesta este secretul: că este inimitabil!
Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale
