Bate clopotul Mitropoliei peste bătrânul Iași, vestind ziua de duminică; bate cu ecouri lungi, fără să obosească.
Casa copilăriei Simonei pare tristă. Tristă și prăfuită. S-au scurs luni întregi de când nimeni nu i-a mai trecut pragul. S-au copt merele și au căzut, unul câte unul, putrezind. Au căzut frunzele pe alei, cu grămada. Însăși viața pare mai ruginie.
Se țin de mână și aleargă pe aleea cu frunze îngălbenite.
Au reușit să rezolve problema cu învoirile și iată-i fericiți, singuri, în casa cea veche cu miros de mere coapte.
– Ce fericit sunt, Simona, spune Andrei. O, cât mi-am dorit să fie așa…
– Și eu sunt fericită, Andrei, și eu…
Erau, într-adevăr, fericiți. Căsnicia lor înviase.
– Hai la piață, Andrei, spuse Simona. E duminică și dupa-amiază este închis prin alte părți.
– O să merg singur, tu odihnește-te.
– Nu, mi-e frică, bate clopotul Mitropoliei prelung și sunetul lui parcă se înfige în sufletul meu.
– Ha, ha, râse domol Andrei, ți-e frică aici, unde-ai dorit atât de mult să vii?!
– Da, nu! Nu-mi mai e frică!
– Hai, vino cu mine! Mă gândeam că ești obosită.
Peste gard, vecina îi urmări cu privirea.
– A, tu, Simona! De când nu te-am mai văzut!
– Eu, tanti Maria, răspunse vioi Simona, am trecut pentru câteva zile pe acasă.
– Mama ce face, e bine? El e soțul tău, nu?
– Da, Andrei.
Apoi către el:
– Hai du-te singur, eu mai rămân puțin cu tanti Maria.
– M-ai întrebat de mama. E bine, toți suntem bine. Pe aici ce mai este?
– Totul cum știi. Nimic nu s-a schimbat. Doar anii…
– Ei, lasă că n-ai îmbătrânit, ești la fel de tânără, o complimentă Simona.
– A, uitasem, ai o scrisoare pe numele tău de fată, spuse femeia. A venit acum câteva luni și m-am gândit s-o păstrez, să n-o ia vântul, să n-o atingă ploile… S-o aduc…
Se îndreptă în grabă spre casă. Un gând năprasnic fulgeră mintea Simonei. De la cine putea fi?… De la el?…
Femeia se grăbi să aducă scrisoarea. Constanța, văzu în grabă Simona și se făcu deodată palidă. Dar se străduia să zâmbească.
– Mulțumesc, tanti Maria, ești așa de drăguță… Acum mă duc sa pregătesc ceva de mâncare, până se întoarce Andrei…
Îi atârna plicul în mână, cu greutate de nesuportat. Deschise. O întâmpină zâmbetul fetiței cu fundă roșie. Fetița ei trăiește! Se făcea mereu mai palidă, și mai palidă… „Andrei, va veni Andrei!” Ascunse plicul cu degetele tremurând. Se auzeau pași.
– Simona, ce-i cu tine? se miră Andrei.
– Mi-e teamă, ți-am spus că mi-e teamă!
– Nu-i nimic, draga mea, sunt cu tine. O strânse la piept, parcă dorind s-o asigure că nici un gând urât n-o va mai speria.
Dar inimia ei? Plecase acolo, la Cristiana.
Deci fetița ei se numea Cristiana și o aștepta. Va pleca negrșit, lăsând în viață dâre negre, de sânge înghețat pe inima lui Andrei. Luase această hotărâre brusc, cu promptitudinea singurei șanse de a-și regăsi copilul.
– Draga mea, tu te simți rău?
– Da, Andrei, nu mai vreau aici.
– Dar abia am venit! Vrei să plecăm?
– Vreau, te rog, fii bun și hai acasă. Acolo nu mi-e frică. Te rog, Andrei!
– Bine, Simona, încuviință soțul ei. Vom lua primul tren. Totuși nu văd ce ți-a putut tulbura liniștea…
– Nici eu nu știu, dar vreau acasă.
Nu mai discutară până la ora plecării. Șuieratul trenului îi tăia sufletul în două. Jumătate avea să i-l dăruiască lui Andrei, aici, în orașul ei natal, iar cealaltă jumătate… ei, Cristianei.
Apăruse tăcerea, aceeași de demult, parcă mai grea și mai de neînțeles. Tăcerea – pecetea dragostei și a blestemului.
1996
Va urma
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia
Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021
