Andrei plecase la Mircea. Voia parcă să se descotorosească de noua situație care-i sporea tulburarea, să-i spună, să-l întrebe pe Mircea ce va mai putea face.
L-a urmărit de după perdea, cu priviri lacome.
Fusese fericită; fusese și era iubită. Andrei era un bărbat model. N-avea să-i reproșeze nimic, doar poate că o iubise prea mult.
Făcu în grabă geamantanul. Se îmbrăcă în rochia cu care fugise prin ploaie în seara aceea de septembrie și scrise în grabă câteva rânduri, cărora se strădui să le dea răceală, pentru a-i stârni lui Andrei ură, ca un ajutor nefiresc: „Andrei, voi pleca. Nu mă căuta! Fericirea mea este în altă parte. Uită-mă! Divorțează când dorești, chiar și în lipsă. Simona.”
O lacrimă avea să cadă pe coala de hârtie. O lacrimă pe care Andrei n-o va înțelege ușor și o va lua drept o eliberare din ghearele dragostei lui mult prea înfocate.
Privi fugar prin cameră. Avea să rămână totul aici, neatins, pentru Andrei. Și fotografiile lor de la nuntă… Dar mama? Mai adăugă jos, cu litere mărunte: „Spune-i totul mamei și roag-o să aștepte vești de la mine.”
Luă geamantanul, încuie ușa și coborî scările. Puse cheia în cutia de la poștă. Nu-i va mai folosi. Cheia vieții ei era Cristiana. Luă trenul de Constanța, orașul de care se despărțise de doi ani și jumătate. Se însera ușor, dar în sufletul ei se iveau zorile.
Trecea prin orașe parcă noi, apărute acolo în noaptea aceea de basm, în care avea să-și regăsească, după atâta timp, copilul. Plângea. Plângea și râdea sufletul ei încercat de destin.
Ajunse. Se făcuse ora 4. Era dezorientată. Nu se luminase încă. Să aștepte în gară ivirea zorilor? Nu, acum!, urla parcă dorința de a ajunge mai repede.
Luă un taxi și, absentă de toate locurile prin care trecea, se trezi în fața unui bloc cu zece etaje. Plăti șoferului și coborî.
Luna mai patrona încă peste oraș, împrăștiind raze difuze în jur. Etajul VI, citi pe plic. Chemă repede liftul și, în câteva clipe, se afla la ușa apartamentului cu numărul 80. Apăsă pe sonerie. Un fior cald trecu prin venele ei, apoi se răci parcă înghețând. Și iară, și iară… În curând se auziră pași. Ușa de deschise. În prag apăru Mihai, așa cum îl știa, senin, într-o pijama de culoare maronie.
O clipă s-au privit fix, apoi, intrând ca-ntr-o locuință de mult cunoscută, întrebă grăbită:
– Unde e?
– În dormitor…, îngână Mihai, încă nedezmetecit.
O conduse în dormitor, unde, liniștită, dormea Cristiana. Alături, păpușa cea mare.
A sărutat-o, mai întâi ușor, apoi, din ce în ce mai tare. Au podidit-o lacrimile. Lacrimi de mamă hotărâtă să n-o mai părăsească.
Cristiana simțea, prin somn, zâmbetul liniștitor. Poate chiar o visa pe mama dăruindu-i bomboane. O mamă încă imaginară…
– Să n-o trezim, șopti Mihai. Hai în sufragerie.
Zorile se îngrămădeau la geam, vestind închegarea unei familii.
– Bine-ai venit, Simona! Pot spune „acasă”, ori „pe la noi”?
Un plâns zgomotos săltă în sufletul ei. Se aruncă de gâtul lui Mihai, prima și marea ei iubire, care-o chemase acasă. Și venise aici, unde o găsiseră zorile și, mai târziu, Cristiana.
– Tăticule, zise fetița, pot să te întreb cine e la noi, acum, sau după ce mă spăl?
– Dacă vrei tu, acum!
– Bine, vin la tine. Și apăru imediat.
– Tu ești mama!, exclamă cu o bucurie imensă Cristiana, sărind de gâtul ei.
– Da, mama! Am venit la tine.
– Să nu mai pleci, să nu mai pleci, repeta întruna Cristiana. Te-am așteptat atât de mult…
– Nu, nu mai plec, draga mea, niciodată.
– Asta înseamnă și nicăieri? dori să fie sigură fetița.
– Desigur, niciodată și nicăieri fără tine.
– Mamă, tu ești bună ca tăticu? Că eu te iubesc la fel, să știi!
– Hai la spălare, întrerupse discuția Mihai. Mama n-o să te iubească dacă n-o asculți!
– Eu am s-o ascult pe mămica și ea are să mă iubească. Și pe tine, preciză răspicat, îndreptându-se spre baie.
– Așadar, bine ai venit, Simona!
– Bine v-am găsit!
1996
Va urma
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia
Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021
