„Clipa de adevăr” (2) de Gina Zaharia

66
gina zaharia clipa de adevar proza

clipa de adevar logo rubricaȊncă puţin şi am ajuns. Din compartiment, un tȃnăr zȃmbeşte şi îmi face semn că locul de lângă el este liber. Răspund, indiferentă, cu privirea. Se întoarce și își prinde geanta de voiaj, ca și cum ar dori o stabilitate mai bună a acesteia. După cȃteva momente stȃnjenitoare ies pe culoar, unde domneşte plictisul. La scurt timp, o voce taie liniştea:

– Nu sunt sălbatic, domnişoară!

– Nu mă ȋndoiesc, domnule, dar nici sigură n-aş putea fi.

– Ȋn schimb, dumneavoastră mi-o dovediţi clar, continuă acelaşi glas, care era, desigur, al tȃnărului din compartiment.

– Să lăsăm caracterizările, ȋi răspund tăios.

– Şi să vorbim despre altceva, continuă obraznic.

– De exemplu, despre cum se lasă o fată ȋn pace!, zic, şi schimb privirea ȋn golul dintre noi. Însă reuşeşte să se agaţe cu aceeaşi vădită ȋndrăzneală de lanţul cuvintelor şi-mi spune şoptind, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva:

– Pe cuvȃnt, aş putea să demonstrez că eşti cu adevărat sălbatică!

Trenul ȋncetineşte viteza. Frânele-şi fac datoria, scȃrţȃind sub povara fiarelor ruginite.

Cobor. Coboară şi el. Parcurg peronul gării cu paşi repezi. Ceva nedefinit ȋmi stăpȃneşte sufletul. Îi aud paşii ȋn urma mea, aproape, mereu mai aproape. Gata, m-a ajuns. Ȋnsă mă depăşeşte absent. „I-a trecut cheful de glumă!” mi-am zis. „Dar e mai bine aşa!” Şi-l văd cum se depărtează, mereu mai mult, pȃnă ce abia i se desluşeşte silueta neagră şi aproape bizară.

Locuiesc pe strada Luminişului, a doua pe stȃnga din strada Gării. Nu mă plȃng că ar fi prea departe, cum nu mă deranjează nici geamantanul pe care-l trag după mine.

O ploaie măruntă se risipeşte peste ȋntregul oraş. Vine răcoarea muntelui şi a brazilor peste sufletul meu, căruia ȋi ȋnchin un imn de pace şi odihnă.

Am ajuns. Și nu sunt singură pe stradă şi prin ploaie. Simt paşii altor călători, sosiţi cu acelaşi tren. Deodată, din spatele meu, de foarte aproape, aud o voce, ca un fulger venit din senin:

– Noapte bună, sălbatico!

Rămȃn ȋmpietrită. De unde o fi apărut? Nu reuşesc să spun nici un cuvȃnt. Toate s-au pironit ȋn gȃnd şi buzele se desprind fără a scoate vreo silabă. Ȋn prag apare mama, cu binecunoscutu-i surȃs. Se vede clar cȃt se bucură. Vine la poartă şi mă ȋmbrăţişează cald. Mistuitorul dor se stingea acum, spre marea noastră satisfacţie.

– Bine ai venit, fetiţa mea!

– Bine te-am găsit, mama! O, ce bine-mi pare că te văd!

O îmbrățișez iarăși, cu toată dragostea  păstrată parcă de o veşnicie printre străini.

– Dar de ce nu intraţi ȋn casă şi staţi aici, ȋn ploaie? Dȃnsul cine este? Elena, ȋntr-o familie respectabilă se fac şi prezentările.

Nu apuc să răspund. O voce străină mi-o ia ȋnainte:

– Sunt prietenul Elenei şi merg aici, la mătuşa mea, puţin mai sus. Mă numesc Mircea Teodorescu. Şi ȋi sărută politicos mȃna mamei.

– Haideţi, intraţi! mă ȋndeamnă mama cu vocea ei blȃndă. Ce mult o să se bucure tata cȃnd o să vă vadă! Haideţi, ce staţi la poartă? Ştiu eu… că şi pe vremea mea… Haideţi odată!

– Mama, ȋncep eu, dar el se grăbeşte, nu poate ȋntȃrzia! Ȋl aşteaptă mătuşa lui. O fi ȋngrijorată, e destul de tȃrziu!

– E drept, continuă nepăsător, dar şi cu cȃteva minute… Apoi, nu e politicos să refuz invitaţia mamei tale.

Ridică geamantanul şi păşeşte spre intrare, ca un musafir poftit de multă vreme. Ȋi arunc o privire tăioasă. „Tot nu ȋncetează? Cine este şi ce doreşte acest necunoscut? Poate preferă să şi doarmă la noi. Să-i spun mamei că e un străin? M-ar ȋntreba cum de am acceptat să ajung cu el pȃnă la poartă şi să mai stau şi de vorbă.”

Las lucrurile să alunece pe făgaşul lor şi caut să fiu cȃt mai originală.

Sosirea mea umple casa de bucurie. Tata ȋl primeşte pe Mircea cu o strȃngere caldă de mȃnă, ca şi cum l-ar fi ȋntȃlnit a nu ştiu cȃta oară. Ştie el că fata lui nu aduce acasă pe oricine.

– Imediat pregătesc cina. Vrei să mă ajuţi, fata mamei?

– Da mamă, acum vin, ȋi răspund.

Doar Mircea cred că a observat tremurul vocii mele. Ȋmi zȃmbeşte cuminte, de parcă mi-ar fi cunoscut de mult ȋndeletnicirile de micuţă gospodină. Deodată, ȋl văd că se ridică şi-mi spune:

– Elena, nu mai pot rămane. Am făcut plăcerea mamei tale şi am intrat puţin, dar s-a făcut tȃrziu. Ȋntr-adevăr, mătuşa o sa fie ȋngrijorată că n-am ajuns acasă pȃnă la ora asta. I-am dat un telefon ȋnainte de a pleca. Ȋn ceea ce priveşte cina, altă dată.

Mama şi tata sar ȋntr-un singur glas:

– Nu se poate, trebuie să mai rămȃi ȋncă puţin, să servim cina. Apoi, ne face o atȃt de mare plăcere… Hai, Elena, spune-i tu să mai rămȃnă puţin!

„Cum să-l rog să mai rămȃnă aici, unde nu l-am invitat nici măcar cu gȃndul?” Ȋi ȋntȃlnesc acelaşi zȃmbet liniştit şi puţin ironic, din care desprind gȃndul: „Acum să te văd, sălbatico!” şi mă trezesc auzind propia-mi voce:

– Te rog, Mircea, fă-le această plăcere părinţilor mei!

Pronunţam pentru prima dată acest nume şi o făceam cu o stȃngăcie vizibilă. Ȋncepusem să jucăm teatru pe scena vieţii, un teatru neregizat, dar care cerea sens, sacrificiu, suflet.

Mircea se aşeză din nou pe scaunul lăsat liber pentru cȃteva clipe. Privea spre mine ca şi cum abia ne ȋntȃlnisem. Noul venit ȋn viaţa mea şi-n casă era Mircea. Atȃt ştiam despre el. Mai descoperisem ce verzi ȋi erau ochii ȋn care-ţi puteai odihni privirea la nesfȃrşit. Verzi ca ȋntinsul holdelor pe tărȃmul primăverii.

1998

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.