„Clipa de adevăr” (21) de Gina Zaharia

50
gina zaharia roman

clipa de adevar logo rubricaMai aveam o singură zi; mi-am amintit că lui Andrei nu-i trimisesem nici măcar o urare pe o ilustrată, așa cum procedasem în primele zile cu părinții și bunicii noștri. Îmbrăcându-se în grabă, Mircea alergă spre poștă, încercând să mai câștige timpul pierdut, care, oricum, nu grăbea cu nimic ajungerea ilustrației la destinatar. Se întoarse după aproximativ o jumatate de oră, gâfâind.

– M-a urmărit o femeie!, zise, abia trăgându-și sufletul.

– Ești frumos, am glumit. Spune-mi, trebuie să fiu geloasă?

– Nu, nu, serios, continuă el la fel de agitat. M-a urmărit. Și când m-am dus și când m-am întors. Părea să fie cea din restaurant.

– Te-o fi confundat.

– Poate!

O neliniște își arăta colții din toate ungherele camerei. Am încercat s-o înlătur zâmbind și am ieșit, ținându-ne de mână, să redevem împrejurimile, să luăm cu noi câteva imagini, pe care aparatul de fotografiat le-a cuprins, în decor aflându-ne, bineînțeles, și noi.

Soarele surâdea domol pe covorul de nea. În costum de schi, cineva se apropie de noi. Era aceeași femeie care-l urmărise pe Mircea.

– Scuzați-mă, vorbi ea. Vocea avea un timbru plăcut. Aș vrea să vă întreb ceva despre Gelu.

– Despre Gelu?!, întrebă Mircea surprins. Care Gelu? Cred că mă confundați.

– Nu, nu, deloc, se agăță femeia de firul discuției, părând mult mai vorbăreață.

– Sunteți domnul Teodorescu, nu? Și probabil dumneavoastră sunteți doamna Teodorescu?!, întrebă privind spre mine.

– Da, am răspuns zâmbind, proaspăta doamnă Teodorescu.

Am privit curioasă spre Mircea, pe care identificarea persoanei lui îl uluise.

– Sunt Magda Ionescu, medic. Văd că nu vă mai amintiți de mine. Spitalul vă spune ceva? Criza de stomac…

– Aaa! Da!, surâse satisfăcut Mircea. Sărut-mâna! Acum îmi amintesc… Despre cine mă întrebați?

– Despre Gelu Stamate, prietenul acelui prieten sau coleg al dumneavoastră, Andrei, pare-mi-se. Doctorul care era de serviciu în ziua când v-ați internat.

– Domnul Stamate Gheorghe, preciză Mircea. Nu, nu mai știu nimic. În ultimul timp, Andrei, prietenul meu, a avut un eșec. L-a părăsit soția și nu s-a mai interesat de prieteni. Dar dumneavoastră mai lucrați acolo?

– Nu, de câteva luni bune. Nu mai știam nimic despre el. V-am văzut încă de dimineața în care am venit, dar mi-era teamă că vă confund. Acum am îndrăznit…

În același timp, o voce de femeie se făcu auzită de dincolo de o moviliță de zăpadă.

– Magda! Magda!

– Aici sunt, mamă, acum vin!, răspunse doctorița. A, era să uit. Vă rog, fiindcă tot ne-am cunoscut, să-i dați, dacă-l vedeți, această adresă. Este a noii mele locuințe. Și rugați-l să treacă să mă vadă. Am fost colegi de facultate, adăugă apoi, fiind sigură că prin asta ne potolește curiozitatea. Scoase de pe căptușeala gecii un pix și o hârtie, pe care înșiră adresa. Apoi, pregătită de start, ne ură sănătate, casă de piatră, copii mulți și se îndreptă, alergând, în direcția de unde venise chemarea.

Mircea împături hârtia și o puse cu grijă în buzunar.

– Gelu Stamate, gândi cu glas tare.

– Ce s-a întâmplat?, am întrebat nedumerită.

– Acest nume îmi amintește de blestematele alea de zile trăite în spital. Era un om de excepție! A copilărit cu Andrei pe undeva, prin Oltenia; se pare că au fost colegi de generală. Stamate era mai mare cu câțiva ani. Au rămas prieteni. N-au timp să se vadă prea des, dar și când se văd…

O umbră de tristețe se așezase în ochii soțului meu, care nu se mai sătura privindu-mă.

– Ești soția mea, Elena, a mea, a mea!, izbucni într-un strigăt de bucurie, parcă abia acum dându-și cu adevărat seama că eram a lui.

– A ta! A ta!, am exclamat bucuroasă.

Încet, am coborât spre hotel. Am făcut geamantanul pentru a doua zi. Seara de adio am sculptat-o în trupul timpului ca pe o zeiță ce își păstrează înfățișarea neștearsă în eternitate.

M-am îmbrăcat ca atunci când, în fața ofițerului stării civile, spusesem „da”. Îmi pieptănasem părul cu grijă și îmi alesesem machiajul de culoarea rochiei, roșu.

– Tu ești din ce în ce mai frumoasă!, mă complimentă Mircea.

– Ți se pare!, găsii un răspuns la îndemână.

Am coborât scările și, în lumina reflectoarelor divers colorate, am luat loc la masa reținută, între timp, de fermecătoarea Magda Ionescu.

– Astă seară sărbătorim un nou eveniment?, întrebă doamna Ionescu, mama Magdei, după ce prezentările au fost făcute. Apoi, către noi: aseară, fiica mea a împlinit 28 de ani.

– Mulți ani fericiți, i-am urat doctoriței. Da, seara asta reprezintă sfârșitul lunii de miere care, desigur, e unică, în felul ei, adăugă Mircea.

– În felul ei?, se miră doamna Ionescu.

– Da, în general. Unii sărbătoresc de câte două ori acest eveniment, dar nu e vorba în cazul nostru.

– Da, aveți dreptate, Poate chiar și de mai multe ori, interveni Magda.

– Dansăm, Elena?

– Dansăm, Mircea!

Un tango ca un tril de privighetoare ne fascinase. Era, într-adevăr o seară unică, venită din poveștile cu zâne și Feți-Frumoși, unde zmeii și balaurii nu existau. O seară în care, într-un legământ sfânt, inimile noastre băteau în același ritm.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.