Yasmina Reza, „Zeul măcelului”– cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

112
yasmina reza

cronica de teatru logo leviathanYasmina Reza a debutat ca dramaturg în 1987 cu piesa Convorbiri după o înmormântare, și de atunci publicul e pe deplin justificat să aștepte periodic de la ea câte o comedie usturătoare care îmbină provocator, într-o manieră caracteristică pentru umorul francez acid, efecte comice din inocenta specie cotidiană cu o zicere lucidă și aspră despre pornirile agresive ale micii burghezii din Franța și de pretutindeni. Zeul măcelului a fost scrisă în 2006 și publicată în 2008. A fost ecranizată în 2011 de către Roman Polanski. Ce se întâmplă în această comedie ‒ neagră, aș zice eu? Două perechi de părinți se întâlnesc în locuința uneia dintre ele ‒ între fiul uneia dintre perechi și fiul celeilalte (ambii băieți fiind în vârstă de 11 ani ) a avut loc o încăierare  și fiul musafirilor, „înarmat” cu un băț, i-a scos celuilalt doi dinți. Cuplurile de părinți ar urma să dezbată în ce mod s-ar putea aplana civilizat conflictul. Dar Zeul măcelului guvernează nu numai comportarea copiilor, ci și pe cea a părinților care încep să scoată la iveală, aproape necuviincios, tensiunile dinlăuntrul celor două cupluri, să exteriorizeze resentimentele dintre dintre ele și așa mai departe. Se ajunge la încăierare ‒ nu, nu fizică, ci textuală, cu nimic însă mai puțin violentă decât încăierarea dintre băiețandri; dimpotrivă, dinți nu se scot, dar se rostesc adevăruri și se aruncă acuzații care pun sub semnul întrebării însăși viabilitatea celor două căsnicii. Consumul de alcool contribuie și el la înfierbântarea spiritelor.

Teatrul Cameri nu poate fi decât felicitat pentru înscrierea acestei piese în repertoriu, cu atât mai mult, cu cât traducerea, deosebit de îngrijită, îi aparține lui Dori Parnes.

Decorul spectacolului a fost conceput de Adam Keller. Și cu acest decor încep problemele montării. O cutie gri-albăstrie cu un plafon alb închide întreaga scenă; cutia nu e prevăzută nici cu uși, nici cu ferestre; există, ce-i drept, două ieșiri din scenă, una la grădină, cealaltă la curte, sub forma a două panouri înguste din pereții cutiei; acestea nu sunt revăzute cu clanțe, dar pivotează pe balamale și permit ieșiri și intrări…

În afară de niște fotolii moderne, la început aliniate, unul alături de altul, lângă peretele de la grădină, apoi mutate în diverse alte poziții, nu se mai află în scenă decât câteva grămezi de cărți groase – albume de artă, s-ar zice; pe aceste vrafuri de cărți scumpe se așează în repetate rânduri și gazdele, și musafirii; pe podeaua îmbrăcată în linoleum mai sunt două vase mari de sticlă conținând buchete de lalele, un laptop, un pick-up și un telefon.

Trebuie să admit că această scenografie e foarte aspectuoasă. Chiar și impresia de steril pe care o produce nu deranjează. Nimic însă, absolut nimic în decor nu semnalează publicului bunăstarea burgheză a cuplului gazdă. Acțiunea piesei se petrece toată într-un decor de teatru, într-un spațiu nelocuit, un spațiu convențional…

Chiar și Orna Smorgonski, întotdeauna fără cusur în conceperea costumelor, și-a îngăduit de data asta o mică neglijență, cămașa unuia dintre bărbați fiind foarte apropiată, prea apropiată ca nuanță de bluza uneia dintre femei.

Dar problema cea mai serioasă a montării o constituie jocul actorilor. Patru distinși interpreți ai Teatrului Cameri (Yuval Segal, Keren Mor, Ola Shor Selektar, Ohad Shahar) se străduiesc toți din răsputeri să vorbească pe scenă – într-o sală mică a teatrului ‒ cu o dicție pe care, dacă ar mai fi încă studenți la teatru, nu le-ar ierta-o nimeni. Presupun că neglijența asta e comisă în numele realismului…

Și ăsta încă nu e lucrul cel mai grav. Cel mai grav e, după mine, că nici cei patru actori, nici regizorul lor ‒ reputatul pedagog Gadi Roll ‒ nu înțeleg prea bine umorul parșiv al autoarei. Umorul ăsta e incisiv, e tăios, fiindcă are aerul că e nevinovat. Insistențele cvartetului de la Teatrul Cameri pe toate amănuntele dialogului omoară senzația că acest dialog e perfect ingenuu. Spectacolul înaintează împiedicat, nu „curge” de la o scenă la scena următoare, nu crește; nu „duce” nicăieri; sare derutant de la șoapte ininteligibile și mormăieli la urlete isterice care rănesc timpanele ascultătorilor, nu îngăduie relațiilor dintre personaje să se coacă, să se dezvolte, să ajungă în chip firesc la paroxism ‒ pe scurt, să exprime limpede analogia intenționată de scriitoare între comportarea părinților și comportarea odraslelor, subliniind strădania celor patru părinți de a păstra, măcelărindu-se reciproc, un fason burghez. Și toată tărășenia asta nu e nici măcar foarte amuzantă… Accentele cad pe starea de ebrietate a uneia dintre eroine, pe faptul că aceasta vomează, că astfel murdărește hainele soțului…

Mă îndoiesc foarte tare că publicul lângă care mă aflam, într-o sală aproape plină, una dintre sălile mici ale Teatrului Cameri, a priceput cu adevărat pentru ce s-a lăsat convocat la acest spectacol. O seară irosită.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.