„Clipa de adevăr” (26) de Gina Zaharia

39
gina zaharia roman literatura

clipa de adevar logo rubricaN-am mai insistat. Mă durea iarăși sufletul. Mircea nu dorea copii. Sau nu dorea copilul nostru… Un gând urât trecu iute, în ciuda încrederii în el, dar se pierdu în întunericul care, ușor, ușor, umplea pământul. „O să avem timp”, mi-am zis, încercând o scuză soțului meu.

Ajunsesem. Spectacolul era pe începute. Ne-am furișat în sală când luminile se stingeau una câte una. Filmul înfățișa dorința de a supraviețui a unui naufragiat aruncat de valurile mării pe o insulă pustie, unde luptând și sperând că într-o bună zi cineva îl va găsi, sfârși prin consolarea banală că, cel puțin după moarte, trupul va fi adus aproape de ai săi. Filmul se sfârșise. Tragedia naufragiatului nu făcu altceva decât să încrețească și mai mult fruntea lui Mircea. Dorea să pară liniștit, se străduia vizibil, dar descurajarea pusese spăpânire pe el. Înțelesese că-i citeam iarăși sufletul și de aceea motivă fără nici o legătură cu trecutul apropiat:

‒ Aș vrea să-mi schimb locul de muncă. Știi, e o neînțelegere cu șeful. În altă secție, bineînțeles. Sper să-mi aprobe cei de la Centrală. E vorba de proiectul meu. Aș vrea să-l pun în aplicare, dar cineva mă împiedică. Și asta mă sâcâie. Spuse toate astea repede, fără pic de pauză, după care, încheind printr-un oftat, mă prinse iarăși de mână. Se lăsase noaptea, o noapte cu puzderie de stele. Luna trona în înălțimi, nepăsătoare. Se făcuse rece. Îmi prinsese mijlocul cu brațul său mare, puternic. Mă simțeam ocrotită.

Acasă ne aștepta Andrei. Stătea pe canapea, sub bolta viței de vie, cu capul în mâini. Am scos un strigăt de spaimă. Bunicul îmi reveni în imagine. Era neliniștit. Mi s-a părut că se petrec lucruri ciudate, care depășesc mult explicațiile mele. Oare eu nu aveam dreptul să știu în jurul cărui cerc mă învârt? Ceva misterios plutea între noi trei. Și nedefinit. Rupt din trecutul tinereții noastre. Picat din pomul biruinței. Ceva aspru și nestatornic. Andrei a rămas la noi. I-am pregătit patul în fosta mea cameră de elevă. O lăsasem neatinsă, ca-n vremea zilelor de școală. Cu tabloul cu pisici albe, deasupra patului; cu biroul pe care îmi făceam temele ori mă bucuram de fascinantele ore de meditații cu Mircea, care se scurgeau mult prea repede; cu fotoliul și măsuța acoperită de o față de masă croșetată de bunica. Servisem cina, la început fără prea multe discuții, apoi, ca într-un șirag invizibil, se rostogoleau unul câte unul, cuvintele, care căpătau haz și voioșie lângă Andrei. Mă simțeam obosită. M-am retras în dormitor, urându-le „noapte bună”. Am adormit repede, totuși cu un fior de teamă. O tuse tiranică pusese, de câtva timp, stăpânire pe mine. Când m-am trezit patul era gol. Mircea nu se culcase, deși era ora două. Veioza era aprinsă, cum o lăsasem. Ușa era întredeschisă. Se vedea lumină în sufragerie și, aproape în șoaptă, cei doi prieteni discutau. Am ieșit pe hol. Se putea auzi bine…

‒ Cum, ți-a spus asta?, întrebă Mircea.

‒ Da, răspunse Andrei. Joi. Se străduiește din tot sufletul. Dar va mai dura. Poate câteva luni. Răbdare.

‒ Răbdare prietene, răbdare!, îl sfătui Andrei, într-o problemă care îmi era necunoscută.

‒ O, nu mai pot spera, Andrei, mă înțelegi?, se arătă, din nou dezamăgit, Mircea. Uneori mi se pare imposibil și doresc atât de mult!… Sunt tânăr, Andrei, înțelegi? Sunt tânăr și trebuie să fiu fericit!

‒ Vei fi, Mircea, îl asigură, cu oarecare îndoială, Andrei.

‒ Îți mulțumesc, o, cât îți mulțumesc! Nu vreau să afle Elena, îmi promiți? Și așa, în jurul ei plutește un aer de neîncredere.

‒ Îți promit, Mircea!

Un scaun se auzi scârțâind. Unul dintre ei se ridicase. Turnase vin în pahare. Continau să bea. M-am strecurat încet în dormitor, apoi în așternut. Se auzeau pași. Mi-am pus brațul peste ochi, pentru a simula mai bine somnul.

Mircea deschise încet ușa. Cu o ușoară tresărire, se apropie de pat. Respiram profund, egal. Mă sărută. Am rămas nepăsătoare, dând impresia că sărutul lui nu m-a trezit. Luă ceva din cameră. O carte sau un caiet. Proiectul, se pare. Se îndepărtă. Închise ușa. Se îndreptă, desigur, spre sufragerie. Nu mai puteam să știu ce se va întâmpla. Dar ceea ce știam îmi era suficient: Mircea nu era fericit cu mine. Prin asta se dărâmase totul. Îi dădusem tot ce avusesem mai bun, mai pur, mai frumos… Inutil. Nu mai puteam dormi. Clipele era apăsătoare. O mașină de tonaj greu trecu zgomotos pe lângă casă. Un câine urla lugubru în noapte. Un chefliu cânta ceva neînțeles. Doar florile și păsările vegheau liniștite somnul oamenilor. Tusea continua să mă sâcâie. M-am ridicat. Am aprins lumina, am deschis ușa, cu zgomot, dorind să-i atenționez pe cei doi. Am încercat să par surprinsă și somnoroasă.

‒ Nu v-ați culcat?, am întrebat prefăcut mirată.

‒ Nu, mai avem ceva la o lucrare pentru serviciu.

‒ Cât e ceasul?, am continuat, mi s-a părut că am dormit o veșnicie… Arunc o privire pe ceasul cu cuc al bunicii. Trei și jumătate? Haideți, prea întreceți măsura. La culcare!

‒ La ordinul dumneavoastră, doamnă, răspunse ironic Andrei. Hai, Mircea, că nu mai avem zile bune după aceea. Se ridicară în același timp. Andrei se retrase în dormitorul lui, Mircea într-al nostru. Nu putea dormi.

‒ De ce nu dormi, Mircea?

‒ Nu știu, poate oboseala a pus prea mult stăpânire pe mine.

‒ Oh, Mircea!

‒ Dar tu de ce nu dormi?

‒ Pentru că nu dormi nici tu și-apoi mi-e teamă că iarăși ai să fugi, am glumit.

‒ Uite, am și adormit, îmi răspunse pe același ton.

‒ Și eu!

M-a sărutat. Un sărut amestecat cu ghimpi, care se înfigeau pe buzele mele, revărsând dâre incolore de sânge sufletesc.

În sfârșit, adormise. Se lăsase tăcerea peste tot, ca într-un cimitir în care fantomele s-au ascuns odată cu cântatul cocoșilor. Am adormit aproape spre ziuă. Ceasul sună imediat. Trebuia să plec la cursuri. L-am sculat pe Mircea. Și pe Andrei. Am servit împreună micul dejun, alungând, cu gesturi forțate, bănuiala ce mi se instalase pentru totdeauna în suflet.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.