„Clipa de adevăr” (27) de Gina Zaharia

17
gina zaharia roman

clipa de adevar logo rubricaSunt singură. E sâmbătă seara. Dar ce importanță are că e sâmbătă ori luni, când toate zilele sunt la fel? Nesfârșite, reci și pustii! Negre și pline de haos. Ies pe terasă. Înserarea dă forme ciudate copacilor, înfășurați în aerul cenușiu. Iată-l pe „Barbă-Cot” și pe „Zmeul-Împărat”, ca-n povestea copilăriei mele, când dădeam denumiri hazlii fiecărui lucru trecut în întuneric.

Mă apasă singurătatea pe tâmplă și pe frunte. Sufletu-mi transpiră de povara tristeții cuibărită în el. Se răsfiră înlăuntrul meu strigătul profund, plin de revoltă și teamă. „Nu, nu e drept, nuuuuu!”, răsună în imensitatea golului format în juru-mi. Mâinile îmi sunt încleștate pe securea timpului. Vreau să tai tulpina nedreptății, să nu mai crească! Trupul îmi este aplecat de duhuri rele. Ochii, împăienjeniți de lacrimi, triști.

E sâmbătă seara și nu vreau să aud nimic. Sunt eu, Elena, la kilometrul „x” al distanței dintre tristețe și durere, la kilometrul „x” al dublei mele dureri. Deodată se aude ceva. Este vocea lui Mircea, rece și falsă, transformată de licoarea lui Bachus.

‒ Aș vrea să fiu lângă tine… Eu am fost s-o caut pe Elena, mă înțelegi dumneata?, strigă peste gard vecinului care nu-l întrebase nimic, ci doar îl privea dând din cap și murmurând ceva de neînțeles.

‒ Du-te Mircea, că Elena e unde ai lasat-o!, aud vocea lui nea Vasile, care trebăluia pe lângă poartă.

‒ Mă duc, mă duc, da’ ce țipi așa, de parcă eu nu aș ști, se contrarie Mircea. „Aș vrea să fii lângă mine…”. Un sughiț sec prinse cele din urmă silabe. Buf! Apoi un zgomot scurt.

‒ Anuță, Elisabeta, veniți repede, strigă vecinul la soția și fiica lui. A căzut Mircea și s-a lovit cu capul de bordură. Elena! Elena!

Alerg plină de teamă. Îmi tremură tot corpul. Privirile îl caută în întunericul ce mă sfidează cu privirea sa. Îl descopăr zăcând fără simțire la poarta vecinului. Trebuie, trebuie să fac ceva! Nea Vasile și tanti Elisabeta mă ajută să-l duc în casă. Anuța îi pune compresii cu apă rece. Mircea stă neclintit. Pe obraz i se scurg fire de sânge. Formez repede numărul Salvării. Îmi răspunde o voce de femeie nu prea tânără, puțin respingătoare.

‒ Veniți, vă rog, repede, pe strada Prosperității, numărul 10. Urgent. S-a lovit la cap.

Ce greu trec clipele! Îmi țin respirația, s-o aud pe a lui.

‒ Mircea, de ce, Mircea?

Vecinii au plecat. Sunt singură. Singură și neajutorată. El zace în nesimțire, sub privirile mele. Ce pot să fac? Aș vrea să fac orice, orice! Măsor camera în lung și în lat. E mai mică decât până acum, parcă nici deznădejdea mea nu mai încape întreagă. Noaptea e funebră și grea ca o piatră de mormânt.

Salvarea a sosit repede. În cameră persista mirosul de băutură. Mi-era rușine. „Mircea Teodorescu, inginer”, puteam să-l prezint astfel medicilor? Sirena scotea țipăt de groază, mașina gonea spre Spitalul de urgență. Am ajuns. Era miezul nopții. L-au dus la reanimare.

O tăcere deplină domnea prin saloane, semn că bolnavii dormeau. Din când în când, un vaiet prelung făcea ocol pe culoarele cu miros de medicamente. În sfârșit, apăru medicul. M-am apropiat, speriată.

‒ Încercăm să facem totul, doamnă. Deocamdată nu și-a revenit. Trebuie să suporte o operație. Știu, e foarte greu…

‒ Vă rog, domnule doctor, vă rog dați-mi voie să rămân cu el. Vreau să mă aibă alături.

‒ Acum nu se poate. După operație, zise și se depărtă încet.

Trecuseră câteva ore. Mi-era teamă să mă întorc acasă, unde nimic nu mă zorea. Moțăiam pe canapea, cu capul în mâini și gândul la Mircea. O altă mașină a Salvării sosise cu un accidentat. O femeie urla disperată, strigându-l pe nume. Decedase. Din strigătele ei puteam înțelege că trei copii minori îl așteptau acasă. Era total neplăcută atmosfera. Grea, insuportabilă. Dar vegheam ca un câine credincios la ușa stăpânului. Veniseră zorile. Reci și indiferente. M-am hotărât să trec pe acasă, căci Mircea urma să intre în operație la ora 11.00 Drumul de la spital până acasă și invers mi s-a părut scurt, scurt de tot. Nici n-am avut timp să mă gândesc ce aș fi putut face mai întâi. Mi-am luat în grabă ceva de mâncare și câteva lucruri personale. Ceasul măsura crunt minutele, secundele. Inima-mi bătea puternic și o căldură imensă îmi stăpânea tot corpul. Nu, nu mai aveam putere să rezist sub presiunea acestei numărători inverse.

Capul mi-e greu. Obiectele din jur iau înfățișări ciudate, dimensiuni uriașe. Se învârtește totul cu mine. Tare. Și mai tare… Puterile-mi slăbesc, mă prăbușesc pe canapea. O amețeală pune stăpânire pe mine. Delirez: „Bunico, aprinde lumina, să te văd mai bine. De ce pleci, bunico? Nu. Lasă-l pe Mircea aici, aici lângă mine, mi-e frică singură, mi-e tare frică! Așa, bunico, lasă-mi-l! Acum, fiindcă m-ai înțeles, stai aici să te ating. Dar parcă nu ești tu, nu este decât o umbră cu înfățișarea ta. Bunico, să-l lași aici, aici pe Mircea…”

Am deschis ochii. Transpirasem. Eram într-un salon cu câteva paturi ocupate și alte câteva libere, învelită cu o pătură care ieșise puțin din cearceaf și mă zgâria ușor. Am privit nedumerită în jur. M-am frecat la ochi. M-am sprijinit în mâini și am încercat să mă ridic. O soră medicală deschise ușa și se îndreptă spre patul meu.

‒ Vă simțiți bine, doamnă?, mă întrebă.

‒ Trăiește?, a fost primul meu cuvânt, în loc de răspuns.

‒ Da, dar nu și-a revenit încă.

‒ Trebuie să rămâneți la pat, ați delirat tot timpul, mă informă asistenta. Mai aveți încă febră, deși v-a mai scăzut.

‒ Vă rog, câteva minute. Numai să-l văd.

M-a ajutat să mă ridic. Apoi m-a condus la el. Respira. Avea ochii închiși și capul înfășurat în bandaje. Abia acum mă liniștisem. Aveam certitudinea că trăiește.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.