„Clipa de adevăr” (29) de Gina Zaharia

34
roman de dragoste gina zaharia

clipa de adevar logo rubricaTrecuseră trei luni ca trei zile, toate la fel și totuși fiecare cu specificul său. Era o dimineață de aprilie. Mircea plecase la serviciu. Dereticam prin dormitor, când poarta scârțâi încet. Se arătă Andrei. Era puțin schimbat. Pășea rar, apăsat. Urcă scările. Prin fereastra deschisă, l-am invitat să intre. O fulgerare de o clipă i-a brăzdat chipul. A îngânat stângaci:

– Elena, am venit… am venit…

– Ai venit. Da, văd. Dar ce se întâmplă, Andrei?

Ochii aprinși ca două stele i se opresc pe chipul meu. Face un pas… doi… Întinde mâna. Un tremur nervos îl cuprinde. Încearcă să rostească alte câteva cuvinte, dar înghite în sec și nu scoate decât silabe nedeslușite. Nu mai înțeleg nimic. Vreo nenorocire s-a abătut asupra vieții lui și își caută refugiul la noi? Vreo durere îi macină sufletul și nu și-o poate exterioriza? Sau lui Mircea i s-a întâmplat ceva? Acest ultim gând trecu ca o săgeată prin minte:

– Spune Andrei, s-a întâmplat ceva cu Mircea?

– Nu, Elena, nu s-a întâmplat nimic. Singura veste pe care ți-o pot da este că și-a luat transferul. Altceva vreau să-ți spun. Elena, eu am venit pentru tine. De fiecare dată am venit numai pentru tine. Dar n-am îndrăznit să mă apropii mai mult, m-am mulțumit numai să-ți aud glasul. Mi-ești dragă, Elena. Nu, Elena, nu mă respinge, continuă apoi, deși rămăsesem împietrită, nu schițasesm nici un gest, mă frecasem la ochi crezând că visez un vis urât, nedorit, dar imediat am auzit aceeași voce, parcă împrimată pe bandă de magnetofon: Te iubesc, Elena…

– Taci!, am strigat aproape urlând, fără să-l las să mai continue. Viața mea îi aparține numai lui Mircea și a lui o să fie pe veci. Cum ai curajul să crezi că ai putea distruge căsnicia noastră, că ai putea să joci în picioare reputația celui mai bun prieten al tău? L-am privit crud, sălbatic. Apropape că-mi venea să mă reped și să-i sfâșii gândurile cele urâte.

– Dar, m-a întrerupt brusc, obraznic ca niciodată, Mircea, nu…

– Pleacă! Nu mai spune niciun cuvânt! Nu ai dreptul să-l judeci pe soțul meu. Iar de astăzi înainte, pentru noi nu vei mai fi mai mult decât un străin. Atât. Ușa noastră nu-ți va mai fi niciodată deschisă! Apoi, am adăugat ca pentru mine: „Ce bine a știut Mircea să-și aleagă prietenii!”

O dezamăgire profundă s-a cuibărit în mine. L-am văzut cum s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă. Avea ochii triști și privirea pierdută. A mai întors capul o dată și, în șoaptă, aproape în șoaptă, a spus:

– Suntem doi nefericiți, Elena!

A plecat. Mi-au sunat mult timp în creier cuvintele sale: „Suntem doi nefericiți.” De ce? Eu sunt mulțumită, dacă nu pot numi chiar fericire sentimentul care mă leagă de Mircea. Trecutul, cu umbrele sale cafenii, a rămas undeva în urmă, departe de tot. Iar cenușa lui s-a risipit în cele patru zări, dusă de viscolul vremurilor. Acum, un murmur de ape limpezi ne leagănă inimile și nu am de ce mă plânge.

Afară, în grădină, zburdă fluturi prin florile de cais. Vântul adie plăcut, mângâind gândurile, învăluindu-le într-o năframă purpurie. E primăvară, cu verde crud din belșug. E primăvară, cu rochie multicoloră, pe care se odihnesc privirile. Soarele, trimis parcă de Prometeu, binecuvântează sufletele.

Nu vreau să cred că Andrei a avut dreptate. Încerc să alung din memorie ultimele sale cuvinte și să le înec în fântâna din fața casei. Refuz să calc din nou pe ghimpii deznădejdii, pe care o consider un episod definitiv sfârșit de când Mircea s-a făcut alt om. De atunci, rana sufletului n-a mai sângerat nici o clipă și înclin să cred că s-a cicatrizat deja.

Apariția lui Andrei, ultimele sale cuvinte nu au făcut decât să-mi tulbure gândurile, pe care m-am grăbit să le strecor prin sita credinței și a încrederii. Le-am orânduit, l-am modelat după placul inimii. Au trecut câteva luni de când Mircea a redevenit un soț bun. Câteva luni în care am scuturat toate firele de praf așezate pe catedrala căsniciei noastre, care acum strălucește întreagă, semeață, puternică. Nu dau voie nimănui s-o murdărească din nou. Nimănui!

Ceasul arată ara 14.00. Până la întoarcerea lui Mircea mai sunt aproximativ două ore. Găsesc că este timp suficient pentru a trece pe la Silvia, după ce fac cumpărăturile. N-am văzut-o de câteva zile. Este colega mea și știu că este bolnavă. Are piciorul stâng în ghips, în urma unui accident de mașină. Mare noroc a avut că s-a ales numai cu atât. Mă trec fiori la gândul că ar fi putut muri, că ar fi putut să dispară cineva cu care m-am obișnuit atât de mult. Îmi scutur gândurile urâte și plec în grabă. Abia aștept să-i comunic lui Mircea vestea cea bună. Ce fericiți vom fi! Câte trepte vom urca împreună pe altarul vieții! Ce înger prețios ne-a luminat calea printr-o singură fâlfâire de aripi? Câte zile cenușii a șters destinul din măreața sa carte?

Mă strecor printre sutele de oameni și chipul mi-e inundat de un zâmbet senin precum cerul acelei zile de aprilie. Când am privit în jur, mi s-a părut că văd zeci de Andrei deodată și alte câteva zeci de Mircea care fugeau unul de celălalt. Dar și mai bine l-am confundat pe Mircea cu cel care ținea companie unei frumoase doamne pe terasa restaurantului „Amfora”. Vai, Dumnezeule! Este chiar el, Mircea! Și alături stă Magda, cu ochii ei mari și frumoși, albaștri și limpezi ca mările fără hotar. Este îmbrăcată într-o rochie albă, modernă. Mi se pare a fi zeița Purității, zâmbind amar, amar.

Îi prinde mâna într-ale sale și parcă plânge. Un buchet de trandafiri roșii se odihnesc lângă ei… Nu mai văd nimic. S-a făcut deodată întuneric. M-am dezorientat atât de tare încât nu știu de ce am venit aici. Am venit numai să-l văd pe Mircea și iată, sunt nevoită să-i dau dreptate lui Andrei: „Suntem doi nefericiți.” Îmi adun ultimele puteri și mai fac câțiva pași. Nu vreau să mă prăbușesc la picioarele fericirii lor, nu vreau să cad cu inima sfâșiată sub privirile Magdei, care triumfă peste împărăția visurilor mele.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.