„Clipa de adevăr” (3) de Gina Zaharia

76
gina zaharia proza

clipa de adevar logo rubricaAm încercat să-i fac o caracterizare sumară. Avea părul brun, puţin ondulat, cu şuviţe răzleţe pe frunte, dezordonate din cauza ploii. Fizionomia ȋi exprima forţa exteriorizată a voinţei, a dorinţei de autodepăşire, de descoperire a noului. Şi l-am numit un Don Juan venit ȋn casa noastră să mă binecuvinteze. Un Don Juan ce-mi inspira teamă, ȋndoială.

Am dispărut în bucătărie, unde mama, ca toate mamele din lume, ȋngrijorate de soarta copiilor lor, mă asaltează cu o suită de impresii:

– Pare un băiat liniştit, mamă, mă bucur că l-am cunoscut şi noi. Dar unde l-ai ȋntȃlnit pentru prima dată şi de ce nu ne-ai pomenit nimic pȃnă acum despre el? Elena, fata mamei, tu nu trebuie să ai secrete faţă de părinţii tăi. Noi ȋţi suntem cei mai buni prieteni. Ce, crezi că te-ar fi certat cineva, dacă nu-l prezentai şi nouă fără să insist să intraţi ȋn casă? Eşti mare, mamă şi trebuie să ai şi tu un prieten; dar un prieten care să te merite. Sunt convinsă că n-ai ales pe oricine. El cu ce se ocupă? Locuieşte tot în Bucureşti?

– Ei mamă, m-am trezit vorbind, fără să ştiu de fapt ce cuvinte să mai folosesc, lasă că am să-ţi explic eu, doar nu plec acum. Hai, nu mai fi atȃt de indiscretă!

O sărut cuminte pe obraz şi ȋi spun răspicat, ca-n anii mei fragezi:

– Ce bună eşti tu, mamă!

– Hai, gata, că s-or fi plictisit şi ei, şi le-o fi foame. Taică-tu abia a venit de la uzină. A avut şi azi de lucru pȃnă tȃrziu. Ce să-i faci, aşa a fost el dintotdeauna. Iar eu, mai mult singură. Ei, dar ȋmi pare bine că ai venit şi mai ales că l-am cunoscut şi noi pe Mircea! Hai, ia tu tacȃmurile şi pȃinea.

– Se cunoaşte că avem două gospodine ȋn casă. Vezi, Mircea, nici n-am simţit cȃnd a trecut timpul, spuse tata, trăgȃnd ultimul fum şi stingȃnd ţigara ȋn scrumiera pe care mama s-a grăbit s-o aducă din bucătărie. Nu suporta fumul de ţigară, dar ȋn seara aceea tata ȋşi permisese să fumeze ȋn sufragerie.

– Şi-apoi, adaugă tata, să ştii, Maria, cu Mircea nu ai timp să te plictiseşti cu una, cu două. El e un izvor de idei nesecat, m-am convins. Dar ceea ce mă bucură mai mult este că are cine să ȋndemne fata noastră spre reuşită la examenul de la facultate. Este student la Politehnică. Unde vrea să dea Elena. Da, cred că a avut şi el un cuvȃnt de spus ȋn ceea ce priveşte hotărȃrea fetei noastre. Numai că, vezi, ea nu ne-a spus nimic mai mult decȃt că se pregăteşte. Şi eram obişnuiţi cu copilul din ea, fără să ne gȃndim că a venit vremea cȃnd copilul s-a facut mare. Dar, haideţi, serviţi! Poftă mare!

Cȃteva clipe nu s-a auzit nimic decȃt zgomotul tacȃmurilor, apoi tăcerea avea să fie tăiată de Mircea:

– Ştiţi, când am cunoscut-o pe Elena, acum cȃţiva ani, eram la un concurs de atletism, desfăşurat ȋntre liceele noastre. Fireşte, era mai mică decȃt mine. Eu nu eram ȋnsă decȃt spectator. Ȋmi amintesc că aveam o durere groaznică de stomac şi abia reuşisem să vin. Am văzut-o ȋn fruntea concurentelor, mult depărtată de celelalte. Avea atȃta ambiţie… Dar, la un moment dat, cȃnd mai avea doar cȃţiva metri pȃnă la linia de sosire, am văzut-o că se opreşte, se clatină şi cade. N-am fost eu acela care i-a dat primul ajutor. Şi-apoi avea cine se ȋngriji de ea. Cȃştigătoarea concursului avea să fie o elevă de la liceul meu. Mie ȋmi rămăsese imaginea copilului ambiţios, ce-şi ştergea obrajii de lacrimi. Am ȋndrăznit să mă apropii de ea şi i-am spus:

– Nu mai plânge, tot tu ai ieşit prima!

„Dintre cele ce n-au participat la concurs!” ţi-am răspuns, nu-i aşa? Ȋmi amintesc, dar pȃnă azi nu mi-ai spus nimic despre asta. Habar nu aveam că ai văzut dezamăgirea mea.

– Atunci când ai venit cu piciorul luxat, e adevărat, draga mea?, ȋşi aminti mama. Într-adevăr, a venit acasă dezamăgită. Dar timpul a vindecat rana din suflet, iar la următorul concurs a ieşit ȋnvingătoare.

Pe chipul mamei apăru ȋnsă o umbră de nedumerire. Părea că vorbeşte despre lucruri prea banale faţă de relaţiile dintre mine şi Mircea, pe care le considera ca fiind ȋntr-un stadiu destul de avansat. „Curios, părea că vorbesc gȃndurile mamei: i-a dat de ȋnţeles să nu intre, dar a intrat, l-a rugat să mai rămȃnă şi a ascultat-o! Curios! Ce ţi-e şi cu tinerii de astăzi! Iar acum el nu ştie aproape nimic despre Elena! Hm! Hm!”, tuşi de cȃteva ori sec, parcă spre a se descotorosi de noianul de ȋntrebări cărora nu le putea da răspuns ȋntr-o clipă.

– Desigur, nu atunci ne-am cunoscut, continuă Mircea, ci mai tȃrziu, ȋn tren, cȃnd veneam aici în Bușteni, la mătuşa mea. Acum nu mai pot adăuga decȃt că Elena este fericită. Și sunt convins că fericirea aceasta va dura. Nu-i aşa, Elena?

Am ridicat mirată din umeri. Se puteau ȋnţelege ȋn gestul meu şi nepăsare şi nedumerire. „Despre ce ciudăţenii vorbeşti, omule?”, au ȋntrebat ochii mei, dar au primit răspuns printr-un surȃs amestecat cu razele de lună care băteau delicat la geam, la ȋncheierea ultimei ore a unei zile de sȃmbătă.

– S-a făcut târziu, zise Mircea, de parcă ar fi anunţat ceva nou. Permiteţi să mă retrag, cu respect şi multe mulţumiri pentru ospitalitate.

Şi ȋn acelaşi timp se ridică, aşezȃnd cu atenţie scaunul mai aproape de masă.

– Cu plăcere, cu plăcere, se aud glasurile părinţilor mei, pe chipurile cărora se putea citi mulţumire. Şi, cu fiecare ocazie, eşti binevenit ȋn casa noastră, continuă tata. Apoi, către mine, certȃndu-mă blȃnd:

– Nouă de ce nu ne-ai spus, Elena, că ai un prieten atȃt de plăcut?

„Nici eu n-am ştiut, dragii mei!”, mi-am zis ȋn gȃnd şi mi-am muşcat buzele, ȋn semn de răspuns mai puţin sigur. Dar m-a salvat Mircea:

– Aşa este ea uneori, puțin sălbatică. Ce, parcă n-o ştiţi? Eu de la ȋnceput o numesc „săl-ba-ti-că”, accentuȃnd pe fiecare silabă! Am rȃs cu toţii, conducȃndu-l, ȋncet, spre uşă.

A urmat ritualul despărţirii respectuoase ȋntre el şi părinţii mei. De la mine a aşteptat, aşa cum era politicos, să-l conduc pȃnă la poartă.

Noaptea ȋmi aducea fiori noi ȋn suflet. Razele lunii ȋşi făceau loc printre crengile nucului bătrȃn, pe care-l ştiam acolo ȋncă din primii ani ai copilăriei. Tăceam. Tăceam şi mergeam pe aleea care, ȋn noaptea aceea, ducea spre o viaţă necunoscută, enigmatică.

Am ajuns. Ne-am oprit. M-a privit atent, lung, mi-a zȃmbit frumos şi mi-a spus:

– Elena, te aştept mȃine la ora 16.00, ȋn faţa cofetăriei „Umbreluţa”. Ştiu că nu ai să ȋntȃrzii.

M-a sărutat pe obraz şi n-a aşteptat răspuns. A plecat.

De fapt, nu reuşisem să spun nimic şi cu siguranţă nici ȋn viitorul apropiat n-aş fi făcut-o. Eram parcă desprinsă din mine şi plecată cu el…

Avea aceeaşi siluetă bizară de pe Strada Gării. M-am sprijinit cu mȃna de gard, m-am străduit să-mi adun gȃndurile şi mi-am spus: „De fapt, cine este el, Elena?” Aş fi stat așa, cu privirea pierdută pe strada pustie mult timp, dacă vocea mamei nu m-ar fi făcut să-mi scutur puţin mintea:

– Ce-i cu tine, Elena, s-a ȋntȃmplat ceva? Te-a supărat cu ceva? De ce eşti tristă, fata mamei?

– Nu, mamă, Mircea este cel mai fermecător băiat din lume! Apoi am sărit de gȃtul ei şi i-am spus: Ce bună eşti tu, mamă! Hai la culcare!

M-am străduit să adorm cu gȃndul la enigma acelei zile. Mi-era sufletul ȋntemniţat ȋntr-o celulă deloc cunoscută, dar cu miros de fragi copţi. Puteam să evadez; uşa-mi era deschisă, dar mireasma fragilor mă ţinea pe loc. Nu mai cunoscusem niciodată acest sentiment de teamă şi de curaj totodată. Eram stăpȃnă şi sclava propriei mele fiinţe. Şi am adormit cu privirea pierdută ȋn umbra copilăriei mele, ce se ducea undeva departe, mult prea departe…

                                                                                                                            1998

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.