„Ruletă rusească”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

46
Ruletă rusească

cronica de teatru logo leviathanAm scris cândva, și Leviathan a publicat atunci însemnările mele, despre un teatru telavivez de fringe ale cărui forțe artistice sunt toate provenite din Rusia, un colectiv meritând toate laudele, fie și numai pentru tenacitatea lui rară în a promova artă teatrală autentică. Ansamblul acesta este condus de Mihail Teplitski, actor, care mi-a fost cândva student la faimoasa școală de teatru Beit Zvi. Am fost acum invitat la ultima premieră – recentă – a teatrului; era a cincea reprezentație a piesei. Aceasta este scrisă de Mihail Baranovski, el însuși imigrant, relativ nou venit, din Rusia, și se numește Ruletă rusească. De ce se numește așa a rămas pentru mine un mister, fiindcă nu am parvenit să văd absolut nici o legătură între piesă și ceremonialul sinucigaș care poartă acest nume.

Nu este prima piesă a lui Mihail Baranovski pusă în scenă la Teatrul Malenki. În decembrie 2018 în Leviathan a fost tipărită, sub titlul Teatru de bulevard?, cronica mea la spectacolul Cenușă necerută de nimeni, în care apăreau aceiași doi actori care susțin acum Ruleta rusească, sub îndrumarea aceluiași regizor.

Despre ce e vorba în noul text? Un bărbat – suntem lăsați să înțelegem – „de o anumită vârstă” și un altul considerabil mai tânăr se întâlnesc într-un loc care nu e foarte limpede definit, dar care e interpretabil ca fiind o sală de așteptare într-o policlinică sau într-un spital. Amândoi bărbații au fost convocați pentru o colonoscopie, o investigație medicală foarte neplăcută, chiar și atunci când se face sub anestezie și care se recomandă de obicei atunci când există suspiciuni că pacientul suferă, în intestinele lui, de ceva mai degrabă grav. Timp de aproape 75 de minute cei doi discută despre această investigație, împărtășindu-și temerile respective și felurite considerații medicale prilejuite de ea. Desigur, nu aceste considerații reprezintă obiectul real al piesei – aceasta cercetează, de fapt, procesul înfiripării unei prietenii, a unei prietenii autentice și frumoase, între doi oameni singuri, care descoperă că pot comunica unul cu celălalt cu deplină sinceritate și se pot susține și ajuta reciproc, depășindu-și singurătatea și dominându-și fireasca teamă de moarte. Notez în treacăt că cel mai tânăr dintre cei doi vine la investigație însoțit de un iepuraș…

Dialogul imaginat de dramaturg este nu numai fluent, el este viu și sprințar, sună cu absolută autenticitate și e întru totul convingător. N-aș putea însă afirma că m-a făcut să descopăr despre existența omenească adevăruri pe care nu le cunoșteam și nu le bănuiam și că mi-a prilejuit o revelație, pentru că, la vârsta mea, știu prea bine ce reprezintă lupta cu diversele beteșuguri – cele mai multe fără leac – ale bătrâneții, cu neputințele deprimante pe care le pricinuiește senectutea. Toate astea, chiar așa triste cum sunt, nu mi se par o temă care să merite – în sine – o seară de spectacol, în orice caz nu, dacă scriitorul nu se ridică, în tratarea temei, la înălțimea unei meditații tulburătoare despre condiția umană. (Cine l-a văzut nu poate să nu-și amintească, în acest context, de genialul film al lui Vittorio de Sica, Umberto D.)

Dar așa cum e, piesa lui Mihail Baranovski se urmărește fără efort și cu interes, chiar dacă nu prilejuiește emoții profunde.

Spectacolul, în limba rusă, a fost pus în scenă de Iurii Goldin, care și-a îndrumat admirabil actorii, amândoi excelenți – Ilya Domanov în rolul celui mai vârstnic și Dimitri Ross în celălalt rol. Jocul amândurora este menținut la constantă intensitate de-a lungul întregii seri, este foarte nuanțat și foarte citeț în toate nuanțele lui. Acestui joc spectacolul îi datorează faptul că el nu rămâne la nivelul conversației pe teme medicale, ci se înalță la timp până la a elogia nașterea unei relații omenești, a unei prietenii adevărate.

Goldin și-a „amenajat” singur, ingenios, și decorul montării – două panouri negre, alcătuite fiecare din câte trei panouri de dimensiuni mai mici, și două „bănci”, alcătuite din câte trei fotolii metalice de birou, cu șezutul din piele, montate unul de altul. Poziția în spațiu a celor două „bănci” se schimbă – de către actori – de-a lungul serii, sugerând mereu alte spații decât cel în care a început acțiunea piesei. Și costumele, imaginate tot de regizor – cel alb al personajului mai în vârstă, cel întunecat al personajului mai tânăr – îi caracterizează sugestiv pe cei doi eroi ai piesei, cel dintâi nițel mai optimist decât celălalt, cel de-al doilea copleșit de deznădejdi.

Foarte economicos în efecte regizoral-scenografice, spectacolul este, dacă nu profund, atunci în mod cert simplu și comunicativ.

Teatrul Malenki își onorează reputația și făgăduiește spectacole de calitate și în viitor (o dramatizare după Stefan Zweig este acolo, la ora actuală, „în șantier”).

Tel Aviv, Israel

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.