Obosisem. Micuțul mișca în pântelece meu parcă dorind să spună și el ceva. M-am așezat într-un fotoliu. Un somn greu a pus stăpânire pe mine. M-au trezit vocile femeilor care făceau pregătirile pentru înmormântare, printre care și mama lui.
– Mamă, am zis, Mircea mai este… aici?
– E dincolo, mi-a răspuns în șoaptă, parcă dorind să nu-l trezească.
– Merg să-l văd, să fiu cu el, are nevoie de mine.
M-am ridicat încet, simțind o durere venită de la sarcină. L-am găsit parcă așteptându-mă, pe chip cu tristețea care murise odată cu el. Ardeau sfeșnice la capul lui. Mirosea a lumânări și a tămâie. Pregătirile pentru înmormântare se făceau în ritm alert. Eu nu aveam nimic de făcut. Aveam doar grijă să nu las pe nimeni să se atingă de el, de parcă mi l-ar fi luat.
M-am apropiat ușor, pentru a nu-i tulbura somnul cel veșnic. Nu-mi era frică. El nu era un om mort, era în întreaga mea ființă, viu, neschimbat, întins să se odihnească. Am ajuns aproape. I-am luat mâna. Era rece. M-am aplecat și i-am sărutat buzele înghețate. O durere profundă s-a dezlănțuit din toate ascunzișurile ființei mele și m-am trezit urlând:
– Nuuuu!!
Cele câteva femei s-au apropiat în grabă, de teamă să nu leșin. Le-am rugat să mă lase să stau cu el. Am luat un scaun și m-am așezat alături. Așteptam. Să vină vremea plecării definitive a trupului? Sau să se întâmple vreo minune?!
S-a perindat atunci, prin fața mea, întreaga noastră căsnicie și l-am iertat, de o mie de ori, pentru faptul că mi-a ascuns suferința sa, pricinuindu-mi și mie suferința omului singur.
Am stat de veghe ceasuri întregi, prea puține față de câte aș dori să fie. Am adormit cu capul pe masă. M-am trezit speriată, gândind că am avut un coșmar, că moartea lui Mircea a fost doar un vis. Dar Mircea murise. În sufletul meu, abia se năștea, prin copilul său.
Îmbrăcat în costumul de mire, era frumos, la fel de frumos ca atunci când, cu emoție, mi-a pus verigheta pe deget. Mi-am îmbrăcat viața în doliu, renunțând la gândul că aș mai putea trăi fără Mircea. Purtam în mine pe cel care avea să ducă mai departe sufletul său. Eram forțată să lupt, să rezist sorții nemiloase.
Convoiul mi s-a părut nesfârșit. Mergeam în urma carului mortuar, cu inima sângerând, ruptă de durere. Totul în jurul meu era de plumb. Lacrimile îmi curgeau șiroaie, ochii mi se topeau pe aceeași priveliște sumbră: Mircea mort. Am ajuns. Cât de repede am ajuns! Poarta cea mare a cimitirului era larg deschisă. Mormântul îl aștepta lacom, gol. Preotul a spus cele din urmă cuvinte despre Mircea, despre intrarea lui în lumea celor drepți. Plângeau oamenii cu toții, plângea și Andrei. Îl vedeam pe iubitul meu pentru ultima oară.
Când s-a pus capacul peste sicriu, am țipat:
– Stați! O clipă, să-l mai văd o dată! Nuuu!!, am țipat din nou, cu un glas ce ar fi putut să trezească toți morții.
Câteva brațe m-au tras înapoi și m-au ținut la distanță. Am mai apucat să văd cum cobora sicriul, cum se arunca pământ peste cel ce a fost Mircea Teodorescu.
Casa mă aștepta pustie ca niciodată. Plângea totul în jur, cu lacrimi ce aveau să nu se mai usuce vreodată. Din fotografie, un tânăr zâmbea curat.
El s-a dus… S-a dus. L-a înghițit seva pământului, l-a înghițit gura trecutului, lacomă, misterioasă, crudă. S-a dus. N-a rămas decât tremurul buzelor mele care, necontenit, vor să spună: „Te-am iubit, Mircea”.
Mă gândesc la el cu credința dintâi, netulburată de apariția amintirilor negre. Îl văd travestit în împăratul destinului, care l-a pus pe-al meu deoparte. El va verifica, de pe tronul de cremene, cu voință de cremene, dacă am rămas la locul stabilit ori nu.
1996
Va urma
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia
Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021
