„Clipa de adevăr” (4) de Gina Zaharia

47
gina zaharia clipa de adevar muntii bucegi

clipa de adevar logo rubricaȊl zăresc printre zecile de trecători ce se perindă prin faţa cofetăriei. Mă ȋndrept spre el cu sfială şi teamă. Dar mai găsesc un zȃmbet bun, blȃnd, singurul salvator ȋn clipele acelea.

–  Bine-ai venit, Elena! S-o luam de la capăt sau să… continuăm? mă ȋntreabă Mircea.

–  Cred că e suficient să continuăm, deşi nu prea avem ce, am răspuns, ȋndepărtȃndu-mi o şuviţă cu care se juca vȃntul.

–  Ȋntr-adevăr, confirmă el, ne cunoaştem atȃt de mult şi totodată atȃt de puţin! Dar timpul ne va oferi ȋntreaga sa dinastie și ne va fi cel mai bun prieten.

–  Optimistule! am strigat uşor. Ştii că eşti o nălucă?

–  Dar o nălucă ce nu dispare, reţine! Să mergem! Vrei să urcăm la „Babele”? E aglomerat, dar să ȋncercăm…

Am răspuns printr-un zȃmbet scurt şi o ȋncuviinţare din cap.  Mi-a prins mȃna. Am urcat pe traseul de vară. Pluteam spre imensitate, spre absolut, spre linişte. Pluteam alături, gând la gând.

Muntele ne primeşte semeţ, tăcut, parcă nu are să ne spună nimic. Sau poate se bucură ȋn sinea sa că ne poate întovărăși cu masivul său trup.

Am ajuns la cabană. E multă voie bună. Ne amestecăm printre zecile de turişti, veniţi aici atraşi de farmecul muntelui. Nu vorbim nimic despre noi. Suntem datori să ne descoperim unul pe celălalt, fără cuvinte. Ȋn rest, părem doi buni prieteni. Ȋmi povesteşte despre o vacanţă petrecută la munte cu un coleg şi prieten – Andrei. Ascult şi rȃd; ȋmi imaginez cȃt se poate de bine episodul cȃnd ursul le-a luat mȃncarea lăsată ȋn afara cortului. Mă ȋnspăimȃnt cȃnd mă gȃndesc că ursul putea să-şi servească masa ȋn cort şi să lase neatinsă mȃncarea de afară. Fac ochii mari ascultȃnd, dar mă prinde un rȃs potolit. E hazliu Mircea cȃnd povesteşte. Spune totul pe un ton atȃt de nevinovat, de parcă ursul nu ar fi fost decȃt un cȃine de pripas.

Calculăm timpul necesar pentru a ajunge la Omu, și pornim. Pe poteca ce şerpuieşte ba la dreapta, ba la stȃnga, ne auzim paşii cadenţaţi. Privim imensitatea pădurii care adăposteşte atȃtea şi atȃtea taine.

Cerul e albastru. Mai albastru ca oricȃnd. Inima nu vrea să mă asculte. Se desprinde uşor şi pleacă. Vine ȋnapoi alta, trecută peste pragul invizibil al iubirii. Se schimbă crezul meu, cunoaşte taine nedefinite, majore. Miracolul vieţii toarce fuior nou ȋn sufletul meu. Pe sus, sus de tot, se rotesc ȋn cercuri largi porumbei și vulturi. Soarele, găsind poarta inimii deschisă, intră şi luminează toate ungherele fiinţei mele. Mă simt transferată ȋntr-o ȋmpărăţie divină, dar ȋncă neȋnţeleasă, străină şi totuşi atȃt de primitoare…

Este suficient să străbaţi trupul munţilor Bucegi, pentru a-ţi da seama că la Omu inimile fierbinţi nu ȋngheaţă. Pȃnă la poalele lor, spre cabana Mălăieşti, aproape ascunsă ȋntr-o pădure de pini, deşi temperatura e ridicată, zăpada se ȋntinde nepăsătoare printre stȃnci. Lȃngă stratul alb, mii de flori desfată privirea şi opresc pasul. Mai jos, ȋn valea verde, un cioban cu turma lui aşteaptă liniştit lăsarea serii.

Toate acestea se ȋngrămădesc ȋn sufletul meu sub formă de prima comoară adevărată. Fără Mircea, nimic nu ar fi fost viu ca acum, cȃnd parcă a suflat peste toate deodată, dȃndu-le viaţă.

Ne-am ȋnapoiat pe aceeaşi potecă bătătorită de zeci de ani, de zeci de mii de paşi. Fiecare ducea cu el amintirea acestei măreţe zi de vară. Dacă aceste frumuseţi la un loc, interioare şi exterioare, pot forma fericirea, atunci se cheamă că eram fericită.

    1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.