„Clipa de adevăr” (7) de Gina Zaharia

40
clipa de adevar gina zaharia

clipa de adevar logo rubricaDeși Mircea se anunțase a-mi fi un profesor exigent, nu îndrăzneam să trec pragul gazdei mele din două motive: în primul rând pentru că niciodată nu mai primisem vizite de la persoane de sex opus, apoi pentru că bătrâna avea o impresie foarte urâtă despre tinerii de azi.

– Uf, tinerii din ziua de astăzi, o auzeam uneori, cum sunt ei total lipsiți de respect! Și urmau apoi comparații cu cei pe care, cu greu, doar în amintiri îi mai găsea tineri iar astăzi își duceau bătrânețile de pe o zi pe alta.

Mircea sosise la întâlnire cu un sfert de oră mai devreme. Mă îmbrăcam când bătrâna închise ușa în urma sa, îndreptându-se spre piață. O privire spre poartă a fost de ajuns ca lui Mircea să-i încolțească o idee… „Ea trebuie să fie”, gândi el. „Hai după ea”, își zise. Și porni, neobservat, în spatele dânsei. „Așa, cât mai multe!”, părea că o îndeamnă Mircea, văzând cum femeia încerca să se scutească de obositoarele drumuri până la piață, balansându-se sub greutatea sacoșelor, care se măreau, adăugându-se și povara anilor. Avea optzeci și doi de ani și bătrânul optzeci și patru. Amândoi păreau că sunt hotărâți să rămână o veșnicie pe pământ. Avuseseră o viață fără necazuri, lină ca o apă de șes. În ultimul timp deveniseră plicticoși, dar erau oameni cumsecade, numai că nu le plăcea comportamentul  tinerilor din ziua de astăzi, care te lovesc în treacăt pe stradă, nu-ți oferă locul în mijloace de transport, vorbesc urât și multe altele. Îi respectam, așa cum meritau, dar nu eram mulțumită când mă aflam în preajma lor și-mi tot dădeau lecții de comportament.

Mircea grăbi pasul și o ajunse pe bătrână tocmai când făcea primul popas.

– Să vă ajut!, se oferi el.

– Ești foarte drăguț, răspunse bătrâna. Mulțumesc, zise apoi, văzându-l cum ridică sacoșele și continuă drumul alături, încercând să țină pasul cu femeia. Numai să nu te deranjez, poate ai alt drum, se scuză parcă gazda mea, aproape sigură că Mircea nu-și va schimba traseul.

– Nu, nu, dimpotrivă, tocmai mă îndreptam spre cămin, dar, vă rog, luați dumneavoastră florile acestea, știți, am așteptat prietena, care, din nu știu ce motiv nu a venit și eu nu am ce face cu ele. Luați-le!

Era mândră bătrâna; nu-și amintea să fi mai primit vreodată flori de la un necunoscut. Le luă satisfăcută, mulțumind încă o dată și adăugă:

– Ce frumoase sunt! Mai rar tineri ca mata în ziua de azi! Foarte rari!, se bucură, în timp ce se apropiau de casă.

Trecuseră câteva minute peste ora 16. Deschid fereastra și privesc cerul. „Va ploua”, mi-am zis. Îmi iau umbrela și mă opresc, așteptând sa intre bătrâna, care tocmai se adresa unei persoane, insistând să intre.

„Unde te duci, Elena?”, mă întreba curioasă, de fiecare dată când plecam. Acum nu avea timp de așa ceva, aveam să ies neobservată.

Cobor în grabă scările. Parcurg cei câțiva metri privind ceasul, care-și face meseria nepăsător, aruncând crud timpul în trecut. Ajung. Nimeni. Doar vântul ce umblă prin crengi, scuturând frunze moarte… Aștept. „Să fi plecat… să nu fi venit…”

Se duc minutele unul după altul, atrase parcă de un magnet invizibil. Dar Mircea nu se arată și-mi clocotește sângele prin vene. Mă îndrept spre casă, cu inima apăsată de o mâhnire care se cuibărește tot mai adânc, stăpânind-o întreagă.

– Elena!, aud vocea bătrânei, care tocmai repeta chemarea. Elena, unde ești?

– Aici, răspund închizând ușa în urma mea. Am ieșit să iau puțin aer. Ce s-a întâmplat?

– Te rugăm să ne faci și nouă niște cafele, dacă ești drăguță, adăugă ca de fiecare dată, fiind sigură că nu va primi un refuz din partea mea.

– Câte?, am strigat îndreptându-mă spre bucătărie.

– Trei, și pentru tine una, daca vrei!, aud vocea din camera unde-și primise musafirul.

Țin în mâini tava cu cafele aburind și rog să mi se deschidă ușa.

Cu greu reușesc să-mi stăpânesc tremuratul care m-a cuprins pe neașteptate. În fața mea, Mircea vorbea cu bătrânul despre război.

– Bună ziua!, au fost primele mele cuvinte, abia scoase din gheara emoției.

– Sărut-mâna, răspunse Mircea indiferent, ca mai apoi să-mi îngâne un „mulțumesc pentru cafea” și să continuie nepăsător discuția cu bătrânul.

Am luat loc pe un scaun din jurul mesei și mi-am băut liniștită cafeaua. La Mircea surprizele erau la ele acasă.

Ascultam tăcută povestea bătrânului, pe care o auzisem de atâtea ori în momentele sale de descărcare sufletească. Trăia parcă din nou drama războiului și, în pauzele scurte, privea mulțumit spre Mircea, care-l asculta în exclusivitate.

Devenisem din nou doi străini iar acest sentiment îmi încorda simțurile pe măsură ce înaintam în teatrul pe care Mircea mă forța să-l joc.

– Dar mata cu ce te ocupi?, deschise indiscretă bătrâna un nou subiect, când cel despre război fusese epuizat.

– Sunt student la Politehnică.

– Acolo unde dai tu, Elena? Nu? Parcă te plângeai că nu are cine te medita. Apoi către Mircea:

– N-ai vrea mata s-o meditezi, dacă nu-ți cerem prea mult? Știi, Elena e o fată foarte silitoare. A… uitasem să fac prezentările: ea e Elena, chiriașa și… fata noastră, iar dânsul – domnul Teodorescu, spuse mândră bătrâna.

Întind mâna, Mircea mi-o sărută politicos, adăugând câteva cuvinte pline de satisfacție și strângându-mi-o, dorind parcă să-mi spună că a câștigat.

Iar eu câștigasem „profesorul” mult dorit.

Primeam vizita lui Mircea la fiecare două zile. Uneori ieșeam împreună, urmăriți de privirile bătrânilor, care, deși nu înțelegeau nimic, zâmbeau satisfăcuți la gândul că au reușit să ne împrietenească.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.