Toamna și-a lăsat frânturi din trupul ei peste tot și a dispărut în beznă, lăsându-i loc anotimpului alb, care s-a grăbit să apară cu steluțe argintii, înfrigurându-i pe cei mari și bucurându-i pe prichindei. Binele se întovărășise cu noi. Zilele treceau cu prea frumoase clipe, măsurate după ceasul cel bun, care n-o lua nicicând înainte și nici în urmă nu rămânea.
Îmi dăduse imbold Mircea și ajunsesem cu materia aproape într-o fază de depașire a „normei”. Și viața mergea înainte, pe cărarea presărată cu flori de nufăr, mult prea darnică față de noi.
***
Căsnicia lui Andrei începuse să scârțâie. Venea soacra, e drept, destul de grijulie cu „copiii” ei, cum îi plăcea să-i numească, punându-l astfel pe Andrei în aceeași categorie a dragostei materne. Dar ceea ce nu înțelegea Andrei era altceva: privirea tăioasă, sălbatică a doamnei Mureșan ce voia sa însemne? Și Simona, ea, Simona, oare chiar nu avea căldură sufletească ori nu știa să o exteriorizeze? Zâmbetul ei ce taine ascundea? De ce tăcea întruna, o tăcere mormântală, care apăsa căsnicia lor cu greutate uriașă, de nesuportat? Înlăuntrul ființei sale se cântărea permanent ceva; fiecare gest avea pentru ea un preț aparte. Chiar și tăcerea avea prețul ei. În casa lor apăruse fantoma visului urât, a speranțelor putrezite, a dragostei șterse… Se făcea mereu seară prea devreme și dimineață prea târziu. Andrei era frământat de gânduri, ce sacrificii va mai cere „fericirea” lor, după sacrificiul Simonei, despre care nu pomenise nimănui, niciodată.
***
Trecuseră doi ani și nu mai știa nimic, de fapt nu știa decât că fusese salvată cu greu după câteva săptămâni de spitalizare. Oare el mai trăia? El, copilul lui Mihai, pentru care se zbătuse atât în gheara morții, în maternitate. Dacă da, acum ar fi trebuit sa aibă doi ani…
Când se trezise la realitate, după câteva săptămâni, avea să afle că era fetiță și că o luase tatăl ei, Mihai. „Cristina”, șopti ea, și primul gând îi fu străbătut de un fior de teamă. „Să-i caut”, și-a zis. Dar zadarnice i-au fost căutările.
Aflase de la vecini că se mutaseră.
Mihai locuia la Constanța. Era secund pe vasul „Pescărușul”. Îl cunoscuse pe vremea când era vânzătoare la un magazin din centrul orașului. Și se îndrăgostise de el, în ciuda diferenței de vârstă – 13 ani. Se îndrăgostise cu patima fecioarei care-i dăruiește iubitului tot sufletul. Îl aștepta luni întregi când era plecat și vorbea în singurătatea ei cu marea, unica lor legătură. După câteva luni avea să afle că era însărcinată. I-a spus lui Mihai cu bucurie amestecată cu teamă. Simona își dorea mult acest copil. Dar ce vor zice părinții, rudele? Și când te gândești că n-au vorbit niciodată despre căsătorie… Dar dacă el nu-l dorește? Înseamnă că pentru el nu a fost decât o simplă aventură. I-a spus, deci, cu sfială, și n-a știut dacă era bine să se bucure sau nu, când replica bărbatului iubit a căzut peste ea ca un trăznet:
– Dacă este copilul nostru, lasă-l!
Tremura. Așadar, Mihai nu avusese încredere în ea. Și atunci, ce rost au avut săptămânile, lunile nesfârșite și pustii de așteptare? Și lacrimile ce îi inundau ochii în lipsa lui, ce rost au avut?
S-a trezit că plouă peste ea și încă mai fugea. În jurul ei, nimeni. Doar noaptea, cu sfetnicul ei care îi mângâia sufletul și îi lumina drumul.
„Ce am făcut cu tinerețea mea, cu inima mea?”, se tânguia Simona. „Ce preț mai are acum viața mea și pentru cine, când el, tatăl copilului, se îndoiește de credința pe care i-o port?”
„Are”, spunea parcă cineva dinăuntrul ei. Un înger sau un demon vorbea: „Are. Copilul este cel mai de preț bun al tău. Ai fugit de Mihai, dar el a venit la tine, e aici, îți copiază gesturile și gândurile și ființa întreagă”.
Mare dreptate a avut acel glas. Poate că era glasul iubirii, al rațiunii. Copilul trebuie să trăiască. Îi aparținea acum în întregime doar ei. Prin el, avea să simtă sufletul bărbatului iubit totdeauna. A hotărât să-l păstreze, deși îi fusese teamă, apoi rușine.
1996
Va urma
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia
