Nissim Aloni, „Mireasa și vânătorul de fluturi” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

23
gh miletineanu cronica leviathan nissim aloni

cronica de teatru logo leviathanNissim Aloni s-a născut în 1926 la Tel Aviv. A luptat în Războiul pentru Independență, apoi a început să publice povestiri în săptămânalul soldaților, „BaMahaneh”. A studiat istorie și cultură franceză la Universitatea Ebraică din Ierusalim, apoi a petrecut un an la Paris, unde a cunoscut îndeaproape Noul Teatru european. Prima lui piesă, Câtă cruzime e în rege, se bazează pe o poveste biblică şi a fost jucată la Habima în 1953. La întoarcerea de la Paris el a scris şi a pus în scenă Noile veşminte ale regelui, care a însemnat o revoluţie totală în teatrul israelian –  prelucrarea teatrală a unui basm care a inspirat în epocă şi alţi dramaturgi (Evgheni Lvovici Şvarţ –  Regele gol), devenind pe scenă satiră politică.

În 1963 Aloni a întemeiat Teatrul anotimpurilor; a scris şi pus în scenă 12 piese, a mai publicat un volum de povestiri. Piesa lui Aloni, Eddie King, a fost transformată în film. A fost distins cu numeroase premii literare –  Mireasa şi vânătorul de fluturi a primit în 1967 Premiul Govinska – Baratz. În 1992 Nissim Aloni a devenit membru de onoare al Şcolii Sam Spiegel de Film şi Televiziune de la Ierusalim. S-a impus introducând în ţară Teatrul Absurdului, ca eminent traducător de teatru, mânuitorul unei limbi ebraice de o rară bogăţie şi eleganţă.

Dintre scrierile sale dramatice se mai cer menţionate aici Prinţesa americană (1963), Mătuşa Liza (1968), în care rolul titular a fost scris anume pentru marea Hanna Rovina, Ţiganii din Jaffa (1971),  Napoleon mort sau viu (1993), Lukas Laşul (2004).

Se vede cu ochiul liber că, punând în scenă un text al lui Nissim Aloni, Teatrul Ghesher îndeplineşte  –  spre cinstea lui –  o misiune care pare să fi fost, în chip firesc, a Teatrului Naţional Habima. Să nu fim cârcotaşi, să ne bucurăm. Avem de ce.

Piesa s-a inspirat dintr-un tablou (1967) al pictorului Yosl Bergner (1920-2017), cu care scriitorul era prieten, şi care a fost şi primul scenograf al piesei, în regia dramaturgului. Pe Bergner enciclopediile îl categorisesc drept pictor expresionist; nu sunt specialist în domeniu, atât cât am apucat să văd dintre lucrările artistului mă trimite cu gândul mai degrabă la suprarealism –  dar, după cum spune poetul, „un trandafir, oricum îi spui, îţi dă acelaşi scump parfum!”. În schimb, mă apasă întrucâtva faptul că nu mă simt în stare să explicitez metafora (metaforele) pe care e clădită piesa lui Nissim Aloni; ea relatează întâlnirea într-un parc, în ora de dinaintea închiderii lui, a unei mirese care a fugit de la nunta ei şi a unui funcţionar la asigurările sociale, care, o dată pe săptămână, miercurea de la patru la şase, vine aici la prins fluturi; periodic se aud prin megafon anunţurile unui crainic al parcului, cu privire la timpul care a mai rămas până la închidere; caracterul general al conversaţiei celor două personaje poate fi definit ca fiind de flirt nevinovat. „Ce a vrut să spună autorul” e o întrebare la care fiecare spectator al piesei, ca şi fiecare cititor al ei, e invitat să-şi dea singur un răspuns; probabil că aceia care consideră piesa ca o variaţiune pe tema horaţiană carpe diem se înşală cel mai puţin. Atmosfera ei generală nu e foarte luminoasă, ca şi cum amândouă personajele ar înţelege că nu se pot conforma principiului sănătos pe care ar dori să-l urmeze – cine poate ?! Într-un fel, suntem cu toţii condamnaţi să ne mulţumim cu ceea ce ne oferă viaţa, să nu tânjim după mai mult, dacă nu vrem să ne simţim veşnic frustraţi de ceva. Aşa cum spuneam, nu fac decât să dibui, să ghicesc sensul piesei, fiindcă dramaturgul a refuzat să fie univoc în mesajul lui către lume.

Această împrejurare n-a împiedicat textul să devină, de-a lungul anilor, o piatră de încercare pentru actori de prim rang (Ghila Almagor, Yossi Banai etc.).

Pentru spectacolul de la Teatrul Ghesher, pus în scenă de Yair Sherman, Polina Adamov a imaginat un decor grandios, neaşteptat: la ridicarea cortinei, spectatorii descoperă pe scenă, răsturnată cu faţa către ei, sala de spectacole în care se află –  rândurile de fotolii ale acesteia se înalţă pornind de la rampă şi urcând către fundalul şi podul scenei; întreaga mişcare a actorilor, de-a lungul celor optzeci de minute cât durează spectacolul, constă în circulaţii printre aceste rânduri de fotolii. Există o anumită disproporţie între ceea ce spune textul şi amploarea scenografiei, dar, dincolo de admiraţia pentru direcţiunea de teatru care s-a făcut a nu observa această disproporţie, nu pot să nu admit că decorul propus de Adamov e impresionant şi foarte sugestiv în toate direcţiile în care trimite –  el nu numai că transformă viaţa în teatru, ceea ce face orice decor, el transformă teatrul, arta teatrală în sine, în viaţă, îi conferă sens şi frumuseţe, îi pune în valoare nobleţea.

În acest decor măreţ fiinţează, fără a se lăsa striviţi de el, Israel (Saşa) Demidov şi Efrat Ben-Tzur, jucând –  spre cinstea lor, foarte pe îndelete –  relaţia complicată dintre personajele lor, cu grijă să n-o împingă în nici o direcţie preconcepută; ea se desfăşoară în spectacol cu tot echivocul ei, lăsându-te să meditezi asupra echivocului în care se scaldă orice relaţie umană autentică.

Îi susţine, în gingaşa lor misiune, muzica lui Avi Benjamin, în interpretarea Orchestrei Symphonetta din Raanana.

Se întâmplă uneori, oricât ai fi de „specialist”, ca un spectacol să te prindă, să-ţi placă, să te încânte, să te pună pe gânduri –  aşa cum se întâmplă cu montarea piesei lui Aloni la Teatrul Ghesher, şi totuşi, tocmai din cauza asta, să nu nimereşti dintr-odată termenii elogioşi în care să-ţi exprimi entuziasmul. În seara premierei, publicul, absolut captivat de ceea ce se petrecuse pe scenă, nu a realizat imediat, atunci când asta s-a întâmplat, că spectacolul s-a sfârşit; aplauzele au întârziat şi s-au şi înteţit cu întârziere. Nădăjduiesc din toată inima ca o serie îndelungată de reprezentaţii să-mi confirme sentimentul că ne aflăm în faţa unui spectacol de o rară calitate, capabil să emoţioneze, să stârnească gânduri, să lase dâre luminoase în conştiinţe.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.