Interacțiunile dintre civilizația creștină și cea islamică au marcat profund istoria Europei și a bazinului mediteranean, generând, de-a lungul secolelor, numeroase schimburi de natură culturală. Dincolo de confruntări, aceste contacte au dat naștere unor moșteniri durabile, atât în plan spiritual, cât și material, care continuă să fie vizibile până în prezent. În ceea ce privește patrimoniul material (care ne interesează aici), urmele prezenței islamice sunt cel mai adesea identificate în regiunile care au cunoscut un contact direct și prelungit între cele două civilizații, în special în teritorii aflate, la un moment dat, sub autoritate musulmană. Peninsula Iberică, anumite zone ale Italiei (ex.: Sicilia) precum și spațiul balcanic constituie exemple relevante în acest sens, unde influențele islamice s-au integrat, uneori subtil, în peisajul arhitectural și religios local. În acest context, articolul de față își propune să exploreze o categorie mai puțin discutată a acestui patrimoniu comun, și anume prezența unor relicve și artefacte de origine sau de influență islamică în interiorul unor biserici și catedrale europene. Aceste „comori” sunt o mărturie a interacțiunilor istorice dintre două mari tradiții religioase.
Primul exemplu pe care îl vom prezenta se leagă de catedrala din Toledo, un edificiu monumental construit în secolul al XIII-lea în stil gotic, reprezentativ pentru arhitectura religioasă a Spaniei medievale. În interiorul acesteia, în proximitatea altarului, se află două coloane de mari dimensiuni, amplasate simetric, bogat decorate cu basoreliefuri și statui reprezentând figuri ale tradiției creștine – sfinți, episcopi, călugări și monarhi. În mod surprinzător, printre aceste reprezentări se remarcă, pe coloana din dreapta, statuia unui personaj îmbrăcat în veșminte musulmane, prezență atipică pentru un astfel de spațiu liturgic.
Explicația acestei „inserții” iconografice rezidă în contextul istoric al cuceririi orașului Toledo de către creștini în secolul al XI-lea. În anul 1085, emirul Yahya al Toledo-ului a capitulat în fața regelui Alfonso al VI-lea al Leónului și Castiliei, predând orașul în schimbul garanției că populația musulmană va putea continua să utilizeze moscheea centrală, fără ca aceasta să fie profanată sau transformată în biserică. Regele a acceptat aceste condiții, asumându-și prin jurământ respectarea lor. Situația s-a menținut relativ stabil timp de aproximativ doi ani, însă echilibrul inițial a fost perturbat în contextul schimbărilor demografice și politice ulterioare. În toamna anului 1087, în absența regelui, plecat la León, orașul a fost lăsat sub autoritatea reginei Constanța de Burgundia. Potrivit tradiției istorice, aceasta, în colaborare cu Bernard de Cluny, arhiepiscop de Toledo, a decis preluarea forțată a moscheii și transformarea ei în catedrală. Astfel, la 29 octombrie 1087, lăcașul de cult a fost ocupat de forțele creștine, accesul musulmanilor a fost interzis, iar spațiul a fost adaptat pentru cultul catolic prin instalarea unui altar în sala de rugăciune și a unui clopot în minaret. Aceste acțiuni au generat tensiuni majore și revolte în rândul populației musulmane. Revenirea regelui Alfonso al VI-lea a fost marcată de reacții vehemente, acesta considerând că jurământul său fusese încălcat și temându-se de consecințele politice ale revoltei. În acest context tensionat, un rol esențial l-a avut juristul musulman (faqih) Abu Walid, care a intervenit pentru a calma spiritele și a evita escaladarea conflictului. Prin autoritatea sa, acesta a reușit să convingă comunitatea musulmană să accepte cedarea moscheii, în vederea restabilirii păcii. Gestul său conciliator a fost profund apreciat de către autoritățile creștine, care au interpretat deznodământul ca pe o manifestare providențială. Data de 24 ianuarie 1088 a fost consacrată drept „Ziua Păcii”, marcând reconcilierea dintre cele comunități religioase. Ulterior, în anul 1225, vechea moschee-catedrală a fost demolată, iar pe locul său a fost edificată actuala catedrală gotică. Cu toate acestea, memoria musulmanului Abu Walid a fost perpetuată simbolic, prin prezența statuii sale în interiorul cele mai importante catedrale spaniole. Statuia poate fi interpretată, fără îndoială, ca o expresie a recunoașterii rolului său în istoria orașului și a relațiilor dintre cele două comunități religioase. Un detaliu foarte puțin cunoscut și cercetat al Reconquistei spaniole.
Un al doilea exemplu relevant este oferit de catedrala din Palermo, edificiu ridicat în secolul al XII-lea pe locul unei foste mari moschei, într-un oraș care fusese, între secolele IX–XI, un important centru al Siciliei islamice. În interiorul catedralei se află o coloană ce poartă o inscripție arabă încadrată într-un chenar decorativ specific artei islamice. Inscripția reprezintă, de fapt, următorul verset din Coran: „Domnul nostru este Dumnezeu. El a creat cerurile şi pământul în şase zile, apoi s-a aşezat pe Tron. El acoperă ziua cu noaptea care o urmează fără odihnă. Soarele, luna şi stelele sunt supuse poruncii Sale. Nu ale lui sunt Facerea şi Porunca? Binecuvântat fie Dumnezeu, Stăpânul lumilor!” (Coran 7:54).
Interpretarea acestei prezențe atipice rămâne disputată. Explicația cea mai frecventă o consideră un element reutilizat la construcția catedralei din ruinele vechii moschei. Totuși, buna conservare a inscripției și conținutul său, compatibil în linii generale cu relatarea biblică a Facerii, au condus și la ipoteza unei selecții deliberate. În orice caz, misterioasa prezență a unui verset din Coran într-o catedrală catolică rămâne un fapt semnificativ pentru complexitatea contactelor dintre cele două mari tradiții religioase.
Un al treilea exemplu provine tot din Italia, de această dată din zona nordică. În biserica San Pietro di Castello din Veneția, care a funcționat drept catedrală a orașului între anii 1451–1807, se păstrează ca relicvă un tron de piatră atribuit, potrivit tradiției, Sfântului Petru, în perioada șederii sale la Antiohia. Se spune că tronul i-ar fi fost oferit cadou dogelui Pietro Tradonico (836–864) din partea împăratului bizantin Mihail al III-lea (842–867). Cu toate acestea, piesa prezintă pe spătar mai multe inscripții în limba arabă, mai exact următoarele invocații din Coran: „Doamne! Pe acela pe care îl faci să intre în Foc, Tu îl acoperi de rușine, iar pentru cei nelegiuiți nu este cine să-i ajute. Doamne! Noi am auzit un vestitor chemând la credință: «Credeți în Domnul vostru!» Și am crezut. Doamne, iartă-ne nouă păcatele noastre, șterge faptele noastre rele și ia-ne sufletele împreună. Doamne! Dă-ne nouă ceea ce ne-ai făgăduit prin trimișii Tăi și nu ne acoperi pe noi de rușine în Ziua Învierii, căci Tu nu-ți calci făgăduința!” (Coran 3:192–194); „Doamne, iartă și fii îndurător, căci Tu ești Cel mai bun dintre cei îndurători!” (Coran 23:118).
Prezența acestor inscripții coranice a generat diverse ipoteze, cercetătorii sugerând fie o proveniență din spațiul islamic (Sicilia sau Orient), fie reutilizarea unui fragment de piatră cu funcție funerară islamică pentru realizarea tronului. Cert este că tronul Sfântului, cinstit de credincioșii catolici, conține versete din Coran.
Ultimul exemplu menționat este oferit de Biserica Neagră din Brașov. Această impunătoare construcție ecleziastică, inițial catolică, a fost ulterior convertită la confesiunea evanghelică-luterană, context în care programul iconografic medieval reprezentat de fresce a fost în mare parte acoperit. În vederea redecorării interiorului, comunitatea sașilor brașoveni, asemenea altor comunități săsești din Transilvania, a importat din Imperiul Otoman numeroase covoare orientale, utilizate pentru ornamentarea pereților și, probabil, pentru ameliorarea condițiilor termice în sezonul rece. O parte semnificativă a acestor piese textile prezintă însă motivul mihrabului, specific covoarelor de rugăciune islamice, concepute inițial pentru utilizare în moschei. Cu toate acestea, în contextul transilvănean, ele au fost integrate într-un spațiu creștin, fiind expuse pe pereții bisericii și nu pe podeaua moscheii. Covoarele au o vechime și o valoare importantă fiind considerate obiecte de patrimoniu ale bisericii. Iată că și în țara noastră există astfel de comori musulmane în unele edificii creștine.
https://www.facebook.com/reel/1041828740761746
Toate exemplele de mai sus evidențiază persistența și complexitatea contactelor culturale dintre Occidentul creștin și Orientul islamic, demonstrând că elemente de origine sau influență musulmană au fost, în diverse moduri, integrate chiar și în interiorul unor biserici și catedrale europene.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Carboni, Stefano (ed.), Venice and the Islamic World 828–1797, New Haven, Yale University Press, 2007;
Dodds, Jerrilynn D. (ed.), Al-Andalus: The Art of Islamic Spain, New York, The Metropolitan Museum of Art, 1992;
Dodds, Jerrilynn D., Menocal, María Rosa, Balbale, Abigail Krasner, The Arts of Intimacy: Christians, Jews, and Muslims in the Making of Castilian Culture, New Haven, Yale University Press, 2008;
Hillenbrand, Robert, Islamic Art and Architecture 650–1250, New Haven, Yale University Press, 1999;
Johns, Jeremy, Arabic Administration in Norman Sicily: The Royal Diwan, Cambridge, Cambridge University Press, 2002;
Mack, Rosamond E., Bazaar to Piazza: Islamic Trade and Italian Art, 1300–1600, Berkeley, University of California Press, 2002;
Macnab, Angus, „The Moslim Saint in Toledo Cathedral”, Studies in Comparative Religion, vol. 2, nr. 2, Spring 1968;
Stoddart, William, What the Religions Say About Each Other? Christian Attitudes toward Islam and Islamic Attitudes toward Christianity, San Rafael, Sophia Perennis, 2008;
Trnek, Helmut, Ottoman-Turkish Carpets in Transylvania, Vienna, Museum für angewandte Kunst, 2010.
