„Criza de identitate” de Nicolae Lotreanu

46
nicolae lotreanu criza de identitate

logo al treilea ochiFenomenul masificării a cuprins toate mediile sociale. Fiecare individ, la rândul său, este considerat ca parte dintr-o masă, având în vedere amploarea pe care a luat-o statistica socială, atât în sondarea opiniei publice, cât şi în politicile publice, în care cel mai adesea individul este luat ca o firimitură dintr-o mare bucată socială (grup sau clasă) luată ca reper.

O asemenea condiţie a existenţei sociale generează o profundă criză de identitate. Reflexul acestei crize este cultul personalităţii, remanent în subconștientul colectiv, care înseamnă transferul identităţii proprii unui singur individ, ca urmare a unei „depresii” sociale endemice. Acesta, cel puţin în imaginaţia masei, este pe deplin liber să-şi manifeste identitatea. Preţul este însă alienarea care, mai devreme sau mai târziu, răbufneşte trântind idolul la pământ. Acest procedeu a fost repetat de fiecare dată la schimbarea liderului suprem în regimurile comuniste. Doar Lenin, întemeietorul regimului, a făcut excepţie de la această regulă.

Într-o societate democratică există supape în viaţa individuală; individul scapă de presiunea unei perspective politice – care nu numai că îl ignoră, des­co­perindu-l accidental doar în campaniile electorale, ci îl clasifică negându-i individualitatea în categorii sociale –, momente mai lungi sau mai scurte în funcţie de mărimea venitului său şi de ponderea timpului liber în activităţile sale. Efectul acestei degajări este însă de scurtă durată şi astfel mişcarea individului se desfăşoară în cerc, într-un joc cu sumă nulă care are avantajul că întreţine iluzia libertăţii.

Într-o carte fundamentală, Bertrand de Jouvenel scria: „Când cerem să ni se spună unde este libertatea, ni se arată buletinele de vot din mâna noastră: noi suntem subiecţii acestei maşini imense, avem un drept; noi, a zecea, a douăzecea sau a treizecea milionime din a Suveranului, putem adesea, pierduţi  într-o mulţime imensă, să participăm la impulsionarea ei.

Iar aceasta, ni se spune, este libertatea noastră. O pierdem când o voinţă individuală vrea să domine singură maşina. Aceasta este Autocraţia. O regăsim când ne este redat dreptul de a-i da în masă un impuls periodic. Aceasta este Democraţia. 

Avem de a face aici cu o greşeală sau o păcăleală. Libertatea este cu totul altceva. Ea consistă în aceea că voinţa noastră nu poate fi în nici un fel subiect al altei voinţe umane, ci conduce singură actele noastre şi este oprită numai atunci când ea ofensează bazele indispensabile ale vieţii sociale.

Libertatea nu este deloc participarea mai mult sau mai puţin iluzorie la Suveranitatea absolută a unui Tot social asupra părţilor, ci suveranitatea directă, imediată şi concretă a omului asupra lui însuşi, care îi permite şi îl obligă să-şi desfăşoare propria personalitate, îi dă stăpânire şi responsabilitate asupra propriului destin, îl face răspunzător de actele sale faţă de semenul său dotat şi el cu un drept egal pe care trebuie să-l respecte – aici intervine Justiţia – şi faţă de Dumnezeu căruia îi împlineşte sau îi batjocoreşte intenţiile”.

Câtă libertate poate avea un individ uman, când el este doar o câtime dintr-o majoritate fictivă care încetează să mai fie un grup uman, o comunitate sau măcar o sumă de indivizi şi devine o simplă mărime statistică? În ce măsură mai face parte din conţinutul şi consistenţa unei puteri? Cum îşi mai poate reface unitatea şi propria consistenţă socială, atâta timp când nu contează decât ca parte a unei mase?

Asemenea întrebări au, într-adevăr, un uşor iz radical. Dar ele ar trebui puse din când în când pentru a ne da seama cât de mult s-au îndepărtat instituţiile sociale sau politice de scopurile lor iniţiale şi în ce măsură mai reflectă valorile care le-au dat naştere. Prin uz, în timp, instituţiile au tendinţa să se autonomizeze,

devenind, ele însele, scop al propriei lor existenţe, iar scopurile originare se estompează ori devin principii abstracte pe care toată lumea le invocă, dar nimeni nu le mai ia în serios.

Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu

Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu

Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.