”Crocodilul verde și supa la pachet” de Letiția Vladislav

508
Letiția Vladislav proza amintiri Nurnberg
Grafică de Costin Tuchilă

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roNürnberg este un oraș frumos. Iarna, cu piața lui de Crăciun, vara, cu viața trăită intens în orașul vechi, plin de tineret și turiști veniți din lumea întreagă. Cafenele, baruri, cofetării, restaurante, muzicanții străzii, pictorii străzii, cerșetorii străzii, niște hoți de buzunare calculându-ți mișcările și greutatea portmoneului (nu erau țiganii de-acasă, zidul de la Berlin mai stătea în picioare, erau de-ai lor, cred!), niște ”milionari” plimbându-și nevestele, ori iubitele, cu mașini ce-ți rupeau gura, mai spre seară, când lumea bună ieșea la o bere și observa tot ce se mișca sub nasul ei. Era la modă să vezi și să fii văzut. Unele femei, frumoase foc, te făceau să clocotești de invidie. Umblam ca acasă. În privința modei nemțești, nu mă interesasem niciodată. Jeans, shirt, teniși. Dar și cu ei era frumos. Dacă aveai bani, era minunat. Ceea ce nouă ne lipsea. Schimbasem cele câteva sute de lei, omul de la ghișeu ne întinse, zâmbind politicos, dar cu un aer de superioritate și milă, cincizeci de mărci. Copiii erau cu noi. Nu-i puteam lăsa singuri în lagăr. Dacă se trezeau ar fi început să urle, căutându-ne, oamenii s-ar fi plâns, iar noi am fi avut probleme. Și așa am avut probleme din cauza lor. Avusesem o ”audiență” într-un birou, să vadă cât de bine vorbim limba germană, iar noi ne-am lăsat copiii dormind. Funcționarul ne-a acuzat de înșelăciune, eu am plecat și i-am luat în pijamale, au fost ”interogați” unul după altul, pe nemțește, apoi noi doi, tot pe rând, de parcă le era frică să nu ne șoptim cuvinte neînțelese, ori dracu știe ce. Eram ca storși. Aveam hârtia ștampilată, eram vorbitori de germană. Stresul fusese suficient. Fata, mai isteață, l-a întrebat pe funcționar dacă Nagy putea să aibă două limbi materne, pentru că pe ea o întrebase care este limba ei maternă. Nagy era în apartamentul vecin cu noi și încerca să-i facă pe toți nebuni cu cele două limbi materne. Germana și ungara. Numai că nemțește nu vorbea nicio boabă. Lumea asculta, dădea din cap, uneori râdea sau pleca afară, să nu-l mai audă. La întoarcere, am văzut că mai apăruseră două rânduri de paturi cu etaj în cameră, numai peretele cu ușa era liber. Fiecare pat avea, ca la spital, numele pacientului. Chiar lângă intrare venise o familie din Polonia. Aveau o fetiță de vârsta băiatului meu și se jucau de-a v-ați ascunselea pe etajele lagărului. Peste noapte am auzit voci. Câțiva intraseră în cameră. Lumina era stinsă, dar, văzând numele polonez la patul de lângă ușă, au început să vorbească tare. Nu se sinchiseau că noi dormim. Poloneza nu are nicio legătură cu româna, nimeni nu-i putea înțelege, așa că, până dimineața, au făcut nestingheriți planuri. Erau din Timișoara și fugiseră prin Iugoslavia. Toată noaptea au plănuit ce vor spune a doua zi, când se vor prezenta într-un birou unde erau (sau nu) recunoscuți ca nemți. Se putea vedea că fuga fusese bine plănuită, în cele mai mici detalii. Știau fiecare întrebare, la care și noi răspunseserăm, repetau fiecare cuvânt, totul trebuia să fie perfect și credibil. Cred că în spatele lor lucra o adevărată mafia, pentru că prea erau organizați, prea știau totul, prea erau siguri, că nu vor avea probleme. La șapte dimineața au plecat. Se stătea la coadă în fața biroului cu pricina și ei doreau să fie printre primii. Nu i-am mai văzut niciodată. De regulă, sașii ori șvabii își botează copiii cu nume nemțești. Nu Radu, nici Vasile. Iar ei aveau nume poloneze. Eram obosiți. Toată noaptea nedormiți. Am aflat multe, dar nu era treaba noastră. Oboseala da, era în noi. Uluitor, nouă nu ne trecuseră prin cap asemenea înșelăciuni. Eram niște naivi. Lumea funcționa altfel și noi descopeream că suntem dezarmați în fața viitorului.

– Eu vreau crocodilul ăla verde, ne trezi băiatul la realitate, acum aveți bani…

– Pot să doresc și eu ceva, zise fata, el este obraznic și cere mereu tot ce-i trece prin cap, iar eu nimic… ieri a mâncat trei banane…

– Pentru că aveam poftă, se rățoi cel mic la ea, tu n-ai fost în grupa mea la Tante Renate, unde Dani Ciontoș venea zi de zi cu banane și eu le vedeam numai în poze…

– Vreau o înghețată, continuă liniștită fata, de-aia în pahar, cu fructe și frișcă…

Aveam cincizeci de mărci. Urma să ne dea un fel de ajutor de șomaj, până găseam de lucru. În două zile îl aveam. Ne era teamă să nu rămânem fără banii de mâncare. Am cumpărat crocodilul. Opt mărci. Era verde, cu ochi obraznici, mare și gras. Ne-am așezat la umbră, pe terasa unui bar ce servea înghețată. Eisdiele Giovanni. Am comandat două. Cel mic nu-și putea savura crocodilul. Iar fata era decisă să nu-l lase să se atingă de paharul ei. Douăzeci de mărci. Copiii ne-au întins lingurițele, să simțim și noi bunătatea occidentală. Nu mă omoram după înghețată, însă era delicioasă. Noi n-am servit nimic. Ne dam mari, mințeam zâmbind și lăudând localul, să creadă că suntem clienți vechi, dar ei au realizat că suntem nou-veniți, pentru că nu ne văzuseră niciodată. Copiii străluceau. Așa o înghețată nu mâncaseră în Ferentari, nici pe Dorobanți. Iar pe Calea Victoriei nu fusesem cu ei. Am plătit. O marcă pentru simpaticul băiat care ne servise.

– Douăzeci și una, am gândit cu voce tare, pentru câteva zile…

– Mâncăm supă la pachet, nu-i chiar așa de rea…

– De trei ori pe zi?

– Cartofi prăjiți… îi vând gata tăiați… și ouă…

Acasă nu ne întrebam cum vom trăi o săptămână. Bani aveam. E drept, fără cozi și relații ai fi murit de foame. Dar masa noastră era plină. Eram o adevărată expertă a cozilor. Doi, trei, dintre amicii noștri se informau ce aveau alimentarele din jur. Noi telefonam, ne organizam și, după câteva ceasuri, aveam aproape tot ce se putea cumpăra. Nu era mult, nu era special, nu era ca aici. Dar era. După zilele de lagăr obligatorii, urma să fim repartizați în alte localități. Și acolo era tot un fel de lagăr, numai că aveam o cameră a noastră, numai și numai a noastră, unde puteam închide ușa când dormeam, sau când nu eram acasă. Baia și bucătăria erau comune, însă experiența ne-a arătat că oamenii erau curați, cinstiți și nu trebuia să-ți numeri bucățile de salam, pentru că fiecare avea salamul lui. Eram cetățeni liberi. Trebuia să ne căutăm de lucru. Cum am ajuns la gară nu știu. Timișorenii își băteau capul cum se fac nemți, noi ne băteam creierele cum și unde vom găsi o slujbă. Iar cei mici alergau cu crocodilul în brațe. După înghețata cu frișcă, erau din nou prieteni. Am umblat în prostie și nu mai găseam drumul îndărăt. Gara. Aici pălea toată strălucirea orașului. Se înserase încet. Afară, în țara asta, peste tot ai verde frumos,aici, în țara asta, se bea pe rupte, în mici grupuri și cu pauza de râgâit, undeva se cânta ceva ce nouă ni se părea ciudat și agresiv. Ți se făcea frică să-i vezi. Beți-beți, însă aveau ceva străin și rece în ei, așa uniți cum erau. Mirosul de urină te sufoca. Am intrat în gară, gândindu-ne că la biroul de informații, cineva ne va ajuta să găsim drumul spre casă. Un bătrân cerșea chiar la intrare. Putea să aibă vârsta tatălui meu. Nu i-am dat nimic. O marcă era supa la pachet. El avea, cu siguranță, un ajutor social. Venea din Rusia. I-am spus că suntem la fel de săraci ca și el. Nu ne-a crezut. Cum biroul de informații era închis, am ieșit din nou afară. Rusul a scuipat în urma noastră. Copiii erau uimiți de tot ce vedeau, rusul, bețivii lungiți pe iarbă, și ne întrebau dacă și orașul ăsta bogat are Ferentariul lui. Între timp, se întunecase. La stația de autobuz am găsit o femeie care auzise de lagăr. Nu era așa de departe, ne-a liniștit, câteva stații cu autobuzul și câțiva metri pe jos. Bilete nu aveam. Am mers clandestin. Bine că era târziu și nu mai veneau controale. Altfel, am fi fost noii delicvenți veniți din Est. Nu cred că le era milă nici de noi, nici de copii, nici de frica noastră, prin zona aia, în întuneric. Ordinea este ordine și trebuie respectată. Copiii au căzut ca pietrele, imediat ce am intrat în cameră. Polonezii erau la plimbare. Se răcorise. M-am dus la bucătărie, m-am așezat pe scaun, în întuneric, am băut un litru de apă și am plâns o jumătate de oră. Acum, că văzusem un colțișor ascuns al medaliei occidentale, mă apucase frica.

– Vreau să ne întoarcem, i-am spus soțului, care fuma afară, pe balcon, la urma urmei se poate trăi și în Caransebeș…

– Liniștește-te, m-a potolit el, suntem la începutul drumului… orice început este greu.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Vezi și: Letiția Vladislav: ”Duc țara în mine, ca pe o a doua inimă” – articol de Pușa Roth la rubrica România celor 100 de ani văzută din diaspora

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.