Teatrul n-a fost prima alegere a adolescentei crescute la Mărțișor, ci pictura, pe care a studiat-o înaintea literelor și a baletului. Fiica lui Tudor Arghezi, Mitzura, a ales până la urmă actoria pentru că – îmi spunea într-un interviu din 2006 publicat în ”Jurnalul Național” – ”teatrul este ca o vrajă”. Taifasul meu cu Mitzura Arghezi (pseudonim pentru Domnica Theodorescu) s-a petrecut în casa cochetă de pe strada Arhitect Grigore Cerchez, în compania plăcută a cărților ce purtau amprenta puternică a autorului ”Cuvintelor potrivite”. Pe holuri, pereții erau plini cu desene făcute fie de poet, fie dedicate lui.
A fost studenta lui Ressu
Îmi spunea că a primit peste 45 de roluri în teatru și film, de întindere mai mare sau mai mică, cel mai adesea mică, dar asta nu a deranjat-o prea mult pe fiica lui Arghezi. Mi-a povestit cu pasiune despre meseria ei și despre felul în care chiar și rolurile de trei cuvinte și câteva atitudini și le-a construit cu drag. De aceea poate n-a simțit că joacă în roluri secundare. ”Am studiat mai întâi pictura, am făcut cursuri câțiva ani la clasa pictorului Camil Ressu, la Belle Arte. Apoi, am mers la Litere, dar au venit anii aceia în care tata era scos afară din literatură, iar pe mine și pe fratele meu ne-au dat afară de la facultate. Spuneau că suntem fiii unui corupător de tineret și de românism. Românism înțeles de-a-ndoaselea. Și atunci, Floria Capsali, care era o mare profesoară, și a fost prima maestră de balet care a făcut stilizarea dansului popular românesc, m-a îndrumat spre dans. La Teatrul Național, am fost mai întâi balerină, apoi am făcut facultatea de teatru în paralel”, dezvăluia Mitzura Arghezi felul în care a ajuns actriță.
”Consider că actoria este o meserie foarte frumoasă. Și tata, care a făcut și cronică dramatică ani de zile în gazete, mi-a spus: «Dragă, e o meserie frumoasă, dar păcătoasă… Dacă n-ai un susținător permanent, nu faci nimic…». Eu n-am avut. Dar dacă aș mai trăi o dată, tot meseria asta aș face-o”, spunea Mitzura Arghezi.
”N-am invidiat pe nimeni”
”N-am avut prietenii deosebite cu nici unul dintre actori. Am jucat alături de multe actrițe din teatru, dar să știți că foarte greu te împrietenești cu o actriță. Poate e invidia, poate e gelozia… Eu însă nu am invidiat pe nimeni. Îmi amintesc de Ileana Iordache, care era de o frumusețe nemaipomenită, și de Reli Sorescu, care a plecat mult în străinătate. Cu ele am fost prietenă. Am fost însă colegă foarte bună cu Gheorghe Cozorici, care avea o voce frumoasă și o memorie nemaipomenită. Citea un text o dată și îl reproducea perfect. Generația noastră a dat actori nemaipomeniți. Rebengiuc, de exemplu, nu avea numai o voce foarte frumoasă, dar avea și o alură, așa, feciorelnică, în tinerețe. L-am apreciat mereu și pe Ștefan Iordache ca actor. Am fost niște colegi buni. Florin Piersic a făcut câteva roluri foarte bune, în «Heidelbergul de-altădată», în «Oameni și șoareci», dar în rest, n-a fost distribuit cum trebuia. A fost un păcat și la acest păcat, s-a adăugat și faptul că Beligan l-a persecutat. Toți ziceau că n-are vocea perfectă pentru teatru. Asta era vocea lui și a avut cariera lui, dar dacă el era în Franța, în America, ar fi fost un actor nemaipomenit și ar fi avut și roluri mai multe în filme”, era de părere Mitzura Arghezi.
”Primul meu rol mai important a fost în «Titanic vals». Și am jucat în multe roluri mici pe care nu le voiau colegele mele protejate… Eu n-am făcut mofturi. Să știți că dintr-un fleac, de exemplu în «Dulcea pasăre a tinereții», am făcut ceva extraordinar. Mihai Berechet, când a pus în scenă piesa, mi-a spus: «Vreau să te fac negresă și să-ți compui rolul cum vrei în actul trei». Și mi l-am compus, mi-am făcut o perucă nemaipomenită și a trebuit să mă vopsesc peste tot… Am făcut un rol cu trei cuvinte și multă atitudine, de care s-a vorbit și s-a scris frumos”, mai povestea Mitzura Arghezi. Dintre amintirile mai amuzante sau care i-au rămas impregnate în memorie prin insolitul lor, Mitzura Arghezi își amintea: ”Era perioada când nu se admiteau dublurile și totuși am jucat mult în multe dubluri. Apoi, în «Titanic vals» aveam febră, 39 de grade, când am intrat pe scenă și am jucat. Mi-a spus Sică Alexandrescu: «Sper să nu-mi faci figura și să nu vii!». Toți veneau așa, să nu-și piardă rolul”.
Și tot cu febră a trebuit să joace și în ”Ovidiu”, alături de George Vraca, regizorul chemând-o să joace un rol pe care îl făcuse și altădată, dar nu-l mai repetase. La prânz a anunțat-o, iar seara era pe scenă.
Fiica lui Arghezi a jucat în zece filme. În pelicula ”Calea Victoriei sau Cheia visurilor” (1965), regizată de Marius Teodorescu, a avut un rol principal, în care, deși tânără, interpreta un rol de mamă. Dar cum regizorul a ”fugit” în Canada, filmul a fost interzis după ce rulase de doar câteva ori. Mitzura Arghezi se simte legată de aceasta ”garnitură de aur” a teatrului românesc nu doar prin amintiri, ci și prin aceea că, împreună, ”am dus în spatele nostru teatrul, am luptat pentru valorile cu adevărat românești”.
Mitzura Arghezi a murit pe 27 octombrie 2015, la vârsta de 90 de ani.
Vezi: arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
