…părăseam în acea seară de februarie Muzeul Național de Artă al României unde, în Galeria de artă veche româneasă, am fost părtașă la o manifestare culturală cu rang de veritabil eveniment. S-a prezentat Balada Meșterului Manole, un recital susținut de actrița-profesoară Viorica Vatamanu și girat regizoral de Gavriil Pinte, spectacol conceput special ca un demers curatorial complementar expoziției Dincolo de legendă. Neagoe Basarab, cum îl definește dl. Călin Stegerean, directorul general MNAR, coordonatorul acestei expoziții prilejuite de împlinirea a cinci secole de la moartea voievodului român (1512–1521). Ea pune în valoare figura remarcabilă a celui numit de mitropolitul Antonie Plămădeală „domn al culturii românești”, a domnitorului muntean în timpul căruia mănăstirea zidită de el la Curtea de Argeș a devenit un centru iradiant al ortodoxiei cu legături excepționale ce se întindeau de la Constantinopol și Muntele Athos la Cetatea eternă, a acestui principe iluminat, contemporan cu Machiavelli și Erasmus din Rotterdam, care ne-a lăsat o carte fundamentală pentru spiritualitatea românească, Învățăturile lui Neagoe Basarb către fiul său Teodosie, pe care Constantin Noica o socotește „întâia mare carte a culturii române”. Expoziția închipuie o biserică, o „icoană” simbolică a chiar ctitoriei emblematice a lui Neagoe Basarab. Este o structură arhetipală pentru spiritualitatea pe care domnul o întruchipează, ca unul dintre marii rugători ai creștinismului, canonizat astăzi de Biserica ortodoxă română, deopotrivă pilduitor prin valoarea daniilor sale către numeroase lăcașuri de cult, ce evocă emoționant credința pe care domnitorul o cinstește prin biserică și arta specifică ridicată la un pisc de rafinament și pe care în mod exemplar o asumă ca singura salvare a neamului său în fața pericolului otoman. Între „pereți” de icoane și picturi murale din faimoasa ctitorie argeșeană, bijuterie arhitectonică a epocii înscrisă în patrimoniul național cu valoare unicat , pe care un călător străin nu se sfia să o numească, „una dintre minunile lumii”, „inima” acestui spațiu expozițional reprezintă o stilizare delicată a pronaosului acelei biserici, cu cele douăsprezece coloane care în cercul lor deschis spre infinit simbolizeză cei doisprezece apostoli, totodată necropolă domnească, unde se crede că voievodul însuși a așezat cu mâna lui trei icoane pictate pe ambele fețe dintre care una, abia mai păstrând azi pictura originală, străjuiește în expoziție promontoriul circular. Ei bine, acest loc care prin albul infinitului ce îl compune se volatilizează parcă prin priviri și pătrunde până în adâncul cugetului este scena vibrantă în sine pentru spectacolul-recital ce spune despre Mănăstirea Argeșului, mănăstire numită și acum în popor „Biserica Meșterului Manole”. Gândit a fi prezentat periodic pe durata expoziției (1 decembrie 2021–31 decembrie 2022), spectacolul restituie această nestemată a literaturii populare, Balada Meșterului Manole, care are la bază mitul de largă răspândire al creației ce se împlinește doar prin jertfă omenească, incontestabilă capodoperă a geniului nostru popular indestructibil legată de mănătirea argeșeană. Acolo unde pisania scrisă de Neagoe Basarb și săpată pe fațada bisericii rămâne singulară prin reverența pe care acesta o face în fața măiaștrilor constructori și o transmite ca îndemn spre cinstire adresat urmașilor.
În scena astfel „pregătită” unde spectatorii, împrejurul ei, au deja o stare aparte în toată această ambianță muzeală apare Actrița. Ea vine parcă din chiar acea lume a icoanelor și a vechimii, cu straiele amplu croite și cromatic evocatoare, cu chipul oferindu-se ca o carte vie, cu gesturi și mișcări în perfect acord cu simplitatea și profunzimea versului popular: „Pe Argeș în gios/ Pe un mal frumos/ Negru-Vodă trece/ Cu tovarăși zece”… Firul cursiv al recitalului este bazat pe varianta Baladei Meșterului Manole culeasă și publicată de Vasile Alecsandri. Viorica Vatamanu, onorându-și faima de veritabilă profesionistă a genului, rostește pregnant fiecare cuvânt, unele fraze capătă valoare incantatorie sau își adaugă firesc și convingător delicată scandare. Povestea se înfiripă în fața noastră în sensibilă gradație, iar cuvântul rostit, cu vocea ei gravă pe o scală caldă și intensă, inteligent nuanțată, se contopește cu un „halou” sonor, univers mișcător, pe care actrița îl generează cu ajutorul unor instrumente inedite. Ca într-un ceremonial ritualic minuțios executat, le folosește rând pe rând. Sunt gândite și confecționate de cunoscutul percuționist Alexandru Matei, alături de care Viorica Vatamanu a realizat spectacole-concert de succes. Ele subliniază, potențează, fac să reverbereze în auditoriu copleșitoarea încărcătură dramatică a textului, încărcând-o, totodată, pe interpretă care reușește să evoce pasionant, în convingător crescendo, momentele baladei. Tot acest univers sonor format de voce și sunete variate capătă o puternică forță de a „descrie”, dar și de a te face să simți fervoarea umană. Desenul este pregnant și sensibil, de la încredințarea sarcinii construcției la disperarea omenească a lui Manole spre a o impiedica pe Ana, soția lui, de a deveni ofrandă pentru trăinicia zidirii și până la sacrificiul final al meșterului însuși transfigurat în fântâna din curtea mănăstirii…
În scenariul propus de Gavriil Pinte acest ax narativ este completat cu fragmente de text și cântări preluate de regizor din alte versiuni dintre cele foarte numeroase (la nordul și la sudul Dunării) ale baladei și chiar cu unele contribuții proprii „ca o prelungire a versurilor populare.” Acest demers pe deplin asumat în sensul căutărilor mereu revelatoare de alte înțelesuri, trecut prin filtrul propriei sale simțiri artistice, ne aduce în fața unui scenariu care deschide și o perspectivă feminină, am putea zice, asupra motivului de bază al baladei, jerfirea Anei, care capătă acum o altă rezonanță. Se înalță aici, cumva mai presus de statutul de femeie și de soție, figura mamei și a iubirii Anei pentru pruncul ce își așteaptă nașterea în pântecele sale. Este o viziune pe cât de emoționantă, pe atât de genuină, detașând într-un ansamblu unde „nu strivește corola de minuni” vocea aceleia care încarnează la superlativ sacrificiul. Optică „legitimată” de realitatea însăși, căci nu uităm de acel colț pe peretele de sud al bisericii care „păstrează” lacrima de sânge a Anei.
Viorica Vatamanu reușește cu brio să confere caracter osmotic scenariului trecând imperceptibil, dar tușant de la „distanțarea” impusă de rigorile epicului la vibrația unui lirism bine interiorizat, dezvăluindu-se drept o autentică tragediană când devine pe nesimțite Ana. De la șoaptă sfâșietoare la țipăt eterat, de la spaimă și durere, la speranță și înălțare prin suferință, personajul ei mitic și simbolic, dar atât de aproape de omenescul pe care îl transmite cu o energie învăluitoare, traversează cu rafinată gradare trăiri care parcă nu-și lasă răgazul de a reverbera în sine și prin aceasta, transpar cu atât mai dramatice. Simțirile mamei. Ale mamei universale. Sfârtecată lăuntric, invocând ca pe o ultimă nădejde pentru copilul nenăscut o natură cu care se contopește: „Ninsoarea de-o ninge/ Pe el mi l-o unge/ Ploi când va ploua/ Pe el l-a scălda/ Vânt când o sufla/ Mi l-o legăna”… Din locul unde mă aflu, ochii mângâie, trecând prin vibrația scenei, printre ceilalți spectatori, icoana Sfintei Ana cu Fecioara prunc alături de aceea a Sfintei Elisabeta cu pruncul Ioan Botezătorul. Și jertfa menită a „însufleți un corp arhitectonic”, spre a împrumuta și aici formularea sugestivă a lui Mircea Eliade referitoare la Balada Meșterului Manole – mă poartă deodată spre o cosmică dimensiune și capătă în auzul meu valențele unei copleșitoare rugăciuni.
Am asistat la un spectacol-recital care și el, cu adevărat, însuflețește expoziția în miezul și din firea căreia se naște. Într-un ceas ca o trăire în eternitate…