Cu toţii ştim că a gândi corect înseamnă, înainte de orice, a porni de la realitate, de la fapte adică. Am putea fi contrazişi, pentru că poţi porni foarte bine de la o intuiţie şi să produci apoi judecăţi foarte corecte şi, de regulă, cam aşa se construiesc teoriile. Dar chiar şi atunci eşti ţinut să faci referire la realitate pentru a putea identifica experienţe comune şi a avea şansa unei comunicări reale. O teorie nu este, până la urmă, altceva decât o nouă ordonare mintală a realităţii, guvernată de o idee, intuiţie, o descoperire, dar şi de o relaţie nouă, pe care chiar acumularea unor fapte o poate impune.
În mediile universitare mai circulă o anecdotă foarte gustată de unii filosofi: Hegel avea puţini studenţi. O dată unul dintre ei îi reproşează maestrului că sistemul construit de el contrazice realitatea. Răspunsul filosofului a fost prompt: ”Cu atât mai rău pentru realitate!”. Dacă Hegel îşi putea permite o afirmaţie atât de gravă pentru că o situa într-un sistem de gândire complex, un student cu o minimă cultură filosofică, acceptând-o, ar fi eşuat într-o filosofie delirantă. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat cu mulţi.
Dar adevărul este una, iar realitatea este alta. Adevărul poate fi presupus, ba chiar exagerat pentru a da mai multă forţă afirmaţiilor noastre. Adevărul este rodul unei conştiinţe, ca atare din păcate ne scapă mai mereu şi, cel mai adesea, îl ”prindem” într-o intuiţie, dar realitatea ne este la îndemână şi doar lenea, ignoranţa, boala sau iresponsabilitatea ne pot împiedica să o percepem. Orice informaţie publică, pe lângă adevărul chiar şi numai presupus, are nevoie de realitate. Adică de probe – minime în cazul presei sau al politicii, complete în cazul justiţiei. Privită chiar aproximativ, realitatea este un conglomerat de adevăr şi fals, de bine şi rău, de justiţie şi injustiţie, de generozitate şi ticăloşie, dar este unicul reper material pe care îl putem avea. În afara lui orice devine posibil. Adică, doar confuzie şi disperare, cinism şi dispreţ, bogăţie frauduloasă ori sărăcie umilă.
Iată nişte ”platitudini” pe care le ignorăm. Pentru că ignorăm o parte esenţială din noi înşine – caracterul: forţa care ne organizează şi ne structurează personalitatea şi dă viabilitate faptelor noastre. Einstein spunea că ”forţa caracterului o depăşeşte cu mult pe cea a inteligenţei” şi acest om nu poate fi suspectat că i-a lipsit inteligenţa. Gândirea pare astfel să fie întâlnirea miraculoasă între inteligenţă şi caracter. Astfel, merită să reflectăm dacă întrebarea CUM GÂNDIM? nu s-ar formula mai corect printr-o alta: GÂNDIM, OARE?
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
