„Curajul mai tare decât frica”, cronică de teatru de Mariana Ciolan

38
Richard Bovnoczki și Alexandru Potocean în „Adio, domnule Haffmann”. Sursa foto: TNB
Richard Bovnoczki și Alexandru Potocean în „Adio, domnule Haffmann”. Sursa foto: TNB

cronica de teatru logo leviathanTitlul este o replică emblematică din piesa Adio, domnule Haffmann pe care, în tălmăcirea lui Vlad Russo, regizorul Felix Alexa a montat-o în această stagiune la Teatrul Național din București. Este prima și, până acum, singura piesă originală publicată de Jean-Philippe Daguerre, actor și regizor francez, care a și pus-o în scenă, în 2018, culegând dintr-un foc patru premii Molière (pentru cea mai bună producție în teatrul particular, pentru autor francez în viață și două pentru actori). Cele trei personaje de prim-plan sunt Joseph Haffmann (Richard Bovnoczki), patronul evreu al unei Bijuterii, angajatul său cel mai merituos, Pierre Vigneau (Alexandru Potocean), și soția acestuia, Isabelle Vigneau (Alexandra Sălceanu). Acțiunea începe atunci când la radio, în termenii frisonantului antisemitism susținut de regimul colaboraționist, este anunțată Razia de la Velodromul de iarnă din Paris, cea mai mare operațiune de arestare în masă a evreilor din Franța, petrecută în 16 iulie 1942. Când își dă seama că nu mai are cum să ajungă la familia sa deja refugiată în Elveția și pentru a-și salva și propria persoană și afacerea, Joseph Haffmann îi propune acestui valoros lucrător să preia atelierul și magazinul pe nume propriu, iar el să rămână ascuns în pivnița imobilului. Ceea ce, după o consultare cu soția, Pierre acceptă, firește, nu fără a conștientiza riscul imens pe care și-l asumă prin ascunderea clandestină, dar cu deplină și promptă omenie. Însă aruncă în periculosul joc… o contrapropunere. Pe cât de neobișnuită, de șocantă chiar, pe atât de… amuzantă. El îi cere lui Joseph să facă ceea ce lui, soțul steril, i-a fost refuzat de ursită, un copil cu Isabelle: „Așa vom  fi chit în fața destinului!”

Săptămâni și luni la rând, îl vedem pe Pierre punând la bătaie toată priceperea spre a crea, inspirat de modelele ex-patronului chemat acum să… procreeze pentru el, bijuterii ce sporesc faima magazinului și îngroașă contul bancar, dar și omorându-și timpul la lecții de step, cu alură de câine bătut, spre a  uita… ce se petrece acasă. Acolo, în semiobscuritatea subsolului, Isabelle și Joseph, umbre pe pânza vremii, sunt confruntați cu ezitări și îndrăzneli, cu  apropieri și înterogații de înțeles, hazlii și stângaci în delicata și jenanta postură în care sunt puși. Insolitul triunghi amoros, în care cu subtilitate, dar ferm, până la urmă, Isabelle, ia în stăpînire situația celor doi bărbați, este generator de o suită de întâmplări, în scene bine înlănțuite, fără  încrâncenare articulate, ba chiari copios hrănite, până la un punct și în chip delicat, din rețeta de succes și de tradiție a comediei bulevardiere. O impietate față de gravitatea paginii de istorie evocate? Cred că  de la Train de vie, filmul lui Radu Mihăileanu, nu am mai întâlnit  o abordare a holocaustului din timpul celui de-al doilea Război Mondial în cheia unui comic atașant, dincolo de care soarta populației evreiești transpare cu atât mai pertinent tragică. Aflăm că și această piesă va fi în curând ecranizată. Ea dă seama de o formulă frecvent uzitată astăzi în teatru, aceea de „istorie personală”, autorul contopind aici, după cum el însuși mărturisește, puternicele impresii din copilărie când a vizitat Auschwitz-ul ori când a aflat că străbunicii lui în timpul ocupației germane au ascuns evrei în pivnița casei lor din provincie. „E important să le amintim oamenilor despre marea istorie, dacă acest lucru le va permite să-și trăiască mai bine micile istorii și, mai ales, să nu repete greșelile trecutului”.   Valențele scriiturii sunt cu brio recuperate în spectacol. Acesta degajă un suflu comic precum un abur de diafană duioșie în fața situațiilor, în cea mai mare parte ilare, dar în profunzime te lasă să ghicești acel fluviu adânc, întunecat al istoriei care, chiar dacă a trecut, știi și simți că nu s-a curățat tot mâlul vâscos în care cine nu este cu băgare de seamă se mai poate împotmoli.

Ultimul „act” este ca un soi de contrapunct în acel balans între greutatea faptelor istoriei și felul pustiitor  în care pot să se reflecte ele la nivelul indivizilor, dătător însă de putere acolo unde potentații  momentului ar fi vrut fragilitate, tăcere, aneantizare. Este adus acum în scenă, sub mantia imaginației asezonate cu un filon suculent de accente burlești, un personaj real de pe scena vieții, Otto Abetz (Andrei Finți), Ambasadorul Germaniei la Paris, responsabil important pentru deportarea evreilor francezi și pentru confiscarea multor opere de artă de mare valoare deținute de colecționari evrei, alături de soția lui, franțuzoaica Suzanne (Emilia Popescu), fostă secretară a unui ziarist colaboraționist, strigîndu-și parcă sub vulgaritatea exasperantă condiția ei nu mai puțin nefericită în tăvălugul neiertător al istoriei. Este momentul unei cotituri la nivelul tensiunii dramatice în spectacol, ferită însă de patetism, fără a distona cu atmosfera anterioară a demersului scenic: Jospeh își ia „curajul mai puternic decât frica” și, sub pojghița transparentă a travestiului, în chip de  „vărul din provincie”, iese cu „pieptul descoperit” să participe la ping-pong-ul subtil de replici de la acel dejun oferit acum pentru diplomatul german devenit „cel mai fidel client al Bijuteriei”. Un gest cu valoare simbolică și metaforică, așa cum este și teribilia rostire a „monologului lui Shylock” de către Pierre, ca o asumare necesară.

Adio, domnule Haffmann este un demers artistic sensibil, cu oameni vii, credibili și emoționanți în slăbiciunile și fricile lor, ca și în trăirile puternice prin care își înfruntă menirea. Ca întotdeauna în spectacolele lui Felix Alexa, un punct esențial de sprijin își găsește plenară înfăptuire pe statura interpreților, în dozajele de fin rafinament în compunerea personajelor de către actori, chemați aici și la un atrăgător dialog între generații. Ei creează chipuri bine conturate, cu finețe urmărite în evoluția lor, marcate de un iradiant umanism, de sentimete nuanțate, spre a împlini mesajul generos al piesei și al spectacolului. Construcția secvențială a acestuia, ritmat de o muzică insinuantă, asigură un benefic dinamism, în armonie cu divizarea spațiului de joc imaginat de scenografa Andrada Chiriac, de o alură modernă în planurile și verticalele aerisite, delimitând, în alternanță ori simultan, biroul lui Haffmann, bucătăria pătimirii celor trei, subsolul refugiului, ringul de dans ori sufrageria dejunului final… Ni se oferă astfel ample „diorame” care, însuflețite rând pe rând, aduc o dată cu energiile acumulate ale momentelor ce curg în manieră cinematografică un delicat parfum de epocă: câteva piese de mobilier evocatoare, detalii vestimentare specifice anilor ’40, riguros imaginate și pentru individualizarea personajelor, totul fixând gânduri, fapte, atitudini care își reclamă dreptul de a da sens și simțire unei pagini din trecut. O puternică impresie creează eclerajul sugestiv  (opera regizorului, ca și ambientul sonor). Luminile, a căror mișcare captivantă a intensităților trimite și la alt nivel decât acela al simplei logici descriptive, traversează parcă timpul poveștii spre receptorul chemat să și-l apropie. Suntem incitați chiar să ne imaginăm că participăm la un excurs printr-o expoziție ori o galerie de artă plastică.  Iar asta ține de o altă miză de altitudine a spectacolului, organic integrată temei majore. Este legată de jaful de opere de artă care, înfăptuit de profitorii celui de-al Treilea Reich, a însoțit exterminarea în masă a evreilor. Această dimensiune a spectacolului se încheagă plecând de la „povestea” tabloului din textul piesei, Femeie șezând de Matisse, prețul pe care îl va accepta, în finalul încordat al spectacolului, Otto Abetz în schimbul tăcerii lui spre a fi salvat de la pieire Haffmann. Tabloul lui Matisse focalizează privirea încă din cea dintâi secvență a spectacolului, veghindu-l parcă pe Haffmann de pe peretele biroului său, unde el se află în concentrată meditație provocată de fatidicul comunicat radiofonic. Și avem sub ochi pe tot parcursul reprezentației tabloul acum celebru, într-o țesătură de sugestii cu aceeași discreție și delicată sensibilitate brodate cu care se împlinește pe scenă traseul existențial al personajelor, în năvala simțămintelor lor. Aceste „date” ale parcursului spectacular vor fi potențate într-un „epilog”,  documentat și concentrat, despre spolierea de anvergură, în timpul războiului, a colecționarilor de artă evrei, unde apare cu valoare reprezentativă imaginea lui Paul Rosenberg, proprietarul real al tabloului lui Matisse, pictura cu un destin uluitor, recuperată după șapte decenii. Printr-un noroc și, mai ales cu o determinare pe care sutele și sutele de exemplare din „comoara nazistă” își așteaptă în continuare necesara restituire.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.