”David Oistrah sau triumful naturaleții” de Costin Tuchilă

696
David Oistrah festival enescu 1958 costin tuchila (1)

logo rubrica musica leviathan.roCu puțin timp înaintea celei de-a XXIII-a ediții a Festivalului Internațional ”George Enescu” (2–24 septembrie 2017), cred că ar fi de interes să ne întoarcem la câteva momente din bogata lui istorie, de aproape 60 de ani.

Redat circuitului public prin CD-ul apărut la Editura Casa Radio*), după mai bine de o jumătate de secol, recitalul violonistului rus David Oistrah din septembrie 1958 rămâne, fără nici o exagerare, o pagină memorabilă din istoria recentă a artei interpretative. Conservat foarte bine în Fonoteca Radioului, el este elocvent pentru profilul artistic al interpretului. Programul amplu, variat din punct de vedere stilistic, foarte solicitant, pare o călătorie în istoria violonisticii. Nu știu dacă artistul aflat în plină glorie, în pragul împlinirii vârstei de 50 de ani, a urmărit neapărat acest aspect, dar programul său are un evident aspect de sinteză, de la Tartini cel supranumit ”maestru al națiunilor” la Szymanowski și Ravel fiind un drum stilistic pe care puțini se încumetă să-l parcurgă într-o singură seară. Iar seara de 20 septembrie 1958, când a avut loc recitalul lui David Oistrah şi al pianistului Vladimir Iampolski la Ateneul Român (ora de începere a concertelor şi recitalurilor din Festival era 21.00), rămâne astfel o dată demnă de reţinut.

David Oistrah
David Oistrah

David Oistrah (30 septembrie 1908–24 octombrie 1974) nu se afla la prima apariție în cadrul ediției I a Festivalului Internațional ”George Enescu”. În a doua seară a Festivalului, 5 septembrie, cântase, tot la Ateneu, Concertul de Beethoven, la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Române aflându-se Constantin Silvestri. În 1945 interpretase la București Concertul de Ceaikovski, sub bagheta lui George Enescu, de care îl lega o admirație statornică. În anul următor, când George Enescu a făcut un turneu la Moscova, în calitate de violonist, pianist și dirijor, a fost primit cu mare entuziasm de Oistrah și de ceilalți muzicieni ruși, toți fiind cuceriți de personalitatea enesciană. David Oistrah a cântat atunci, în 1946, împreună cu George Enescu, Dublul concert de Bach și un program de sonate, cu Enescu la pian. Repertoriul enescian în turneul de la Moscova a cuprins și Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de Aram Haciaturian, partitură pe care o primise la București de la David Oistrah. Dar, dacă ar trebui să-l comparăm ca modalitate de abordare a interpretării violonistice, ar fi greu de spus că David Oistrah urmează calea lui George Enescu, prin ea, apropiindu-se de idealurile lui Eugène Ysaÿe, pe care muzicianul român le împărtășea. Dimpotrivă, la el este greu de identificat, în amănunte tehnice și de concepție interpretativă, o ”școală” violonistică. În bună măsură, modelul lui Oistrah, dacă se poate spune așa, a fost el însuși. De la profesorul său din Odesa, Piotr Stolearski, a deprins excelenta poziție a ambelor mâini, siguranța lor ireproșabilă, fără ca efortul să se cunoască. De aici, firescul pe care îl degajă interpretările sale, naturalețea care conduce la ideea unei simplități suverane. La ea, firește, se ajunge după o îndelungă elaborare, dar această elaborare nu se vede, nu e resimțită ca posibil artificiu. Esențială este, în concepția lui David Oistrah, trăsătura de arcuș, stăpânirea acestuia având prioritate în raport cu tehnica de vibrato. Astfel violonistul rus se poate, la rigoare, revendica din tradiția lui Joseph Joachim, deși orice asemenea circumscriere e hazardată. Oistrah ”compara trăsătura de arcuș cu respirația – un dar înnăscut, dar care se poate învăța. Un sunet frumos trebuie să pătrundă nu numai cantilena, ci și orice pasaj tehnic.”**). În acest context, e limpede că tonul atât de particular al lui David Oistrah nu provine din vibrato, ci din trăsătura de arcuș, care inspiră un fel de seninătate clasică. O întâlnim atât în pasajul melodic, cât și în cel de pură virtuozitate tehnică, încărcată la el cu rafinament coloristic și întotdeauna cu acoperire în conținutul muzical, fără etalări gratuite ale dexterității, care, spectaculoase în sine, devin goale de sens. Nimic afectat în versiunile lui David Oistrah, cum nici un strop de afectare și artificialitate nu se observa în prezența muzicianului pe scena de concert. Totul părea să exprime, spun cei care l-au urmărit, sinceritate, echilibru, căldură interioară.

David Oistrah foto tass
David Oistrah. Foto: TASS, 1961

După ce se afirmase pe plan național și devenise, la 26 de ani, asistent de vioară la Conservatorul din Moscova, în 1937 lui David Oistrah i se deschidea drumul spre o prodigioasă carieră internațională. În acel an câștiga Premiul I și Medalia de aur la Concursul Internațional ”Ysaÿe” de la Bruxelles, la care participaseră 127 de violoniști. Era deja autorul unor veritabile performanțe interpretative: în 1933, de exemplu, cântase, într-un singur program, Concertele pentru vioară de Mozart, Mendelssohn-Bartholdy și Ceaikovski. Succesul răsunător de la Bruxelles și cariera din țară i-au adus, între altele, partituri dedicate sau încredințate pentru a fi cântate în primă audiție de Șostakovici (Concertul nr. 1 în la minor pentru vioară și orchestră, 1947–48) și Prokofiev (Sonatele pentru vioară și pian).

cd recital David Oistrah casa radioLa 50 de ani, David Oistrah fermeca prin ”tonul dulce și cald” care fusese remarcat cu ani în urmă de George Enescu. Sunetul său are o ”puritate absolută”, muzicalitatea este desăvârșită. Stilistic, interpretul nu întâmpină nicio dificultate în partituri atât de diferite, niciun efort de acomodare nu poate fi sesizat. El caută mereu sunetul care să exprime cu maximum de fidelitate individualitatea scriiturii în fiecare dintre piesele abordate, individualitate care exprimă o epocă, o mentalitate componistică, un stil particular. Interesant este de observat că David Oistrah nu a ales pentru recitalul din Festivalul ”Enescu” celebra Sonată ”Trilul diavolului” de Giuseppe Tartini, pe care o cânta de altfel cu succes de la vârsta de 16 ani. S-a oprit la o alta, în aceeași tonalitate, sol minor, în care este scrisă și Trilul diavolului”, și ea des cântată, plină de eleganță, cu teme aproape romantice, cel puțin în prima mișcare, lentă, în care poate doar cele câteva triluri amintesc de epoca barocului muzical. Aici David Oistrah, urmat cu finețe de pianistul Vladimir Iampolski, un partener redutabil, optează pentru un sunet interiorizat, în care cuprinde umbrele fine ale melancoliei, ale unei meditații care te transportă într-o lume de altădată, astăzi utopică. Sonata în La major pentru vioară și pian de César Franck, lucrare atât de populară, este tratată de David Oistrah în culori aproape impresioniste, cu o paletă timbrală care convoacă nuanțele cele mai subtile, combinații uneori neașteptate. Nici un accent romanțios sau, dimpotrivă, patetic, în sensul exteriorizării trăirii sentimentale nu se observă în versiunea celor doi muzicieni ruși. În cronica difuzată la Radio în pauza concertului de a doua zi, 21 septembrie 1958, Ada Brumaru observa ”finețea de filigran a tehnicii” lui David Oistrah, subliniind concepția personală asupra Sonatei de Franck, ”încadrată perfect în ansamblul stilului său. Este vorba de reliefarea caracterului poetic al muzicii, de sublinierea duioșiei și lirismului.” Dacă, într-adevăr, caracterul poematic se face resimțit în versiunea lui David Oistrah, se cuvine însă observat că această senzație de ”poem liric”, acest vis evanescent nu sunt de natură să neglijeze rigoarea construcției. Echilibrul arhitectonic, felul în care sunt reliefate planurile mari care asigură stabilitate sunt evidente pentru ascultător.

David Oistrah violonist

Fantezia în Do major de Schumann, în transcripția pentru vioară și pian a lui Fritz Kreisler, pare un interludiu în culori pastelate în programul recitalului. ”Miturile” pentru vioară și pian, cele 3 poeme op. 30 de Karol Szymanowski și Rapsodia ”Tzigane” de Maurice Ravel solicită din plin tehnica de virtuozitate, aproape tot ce se poate imagina ca pasaje de dificultate în scriitura violonistică. În cele trei poeme muzicale cu temă mitologică, diferite ca trăire emoțională, uneori cu accente expresioniste, Fântâna Arethusei”, ”Narcis”, ”Driadele și Pan”, firul epic, nu foarte ușor de aflat în partitura compozitorului polonez, este urmat cu multă abilitate. Cu sugestiile ei acvatice, mai ales la începutul piesei, Narcis” devine, progresiv, o muzică plină de tensiuni interiorizate, dar și ”imprevizibilă”, ceea ce poate crea impresia de dramatism, pe care David Oistrah o sesizează adecvat. Niciunul dintre efectele indicate în partitură nu rămâne exterior, nemotivat, simplu artificiu fără legătură cu ansamblul discursului muzical. La fel cum în Rapsodia ”Tzigane”, studiul atent, de laborator, al detaliilor stilistice nu este un obstacol în calea autenticității.

În revista Leviathan.ro vom publica zilnic informații despre programul Festivalului Internațional ”George Enescu”, ediția 2017, despre artiștii care vor concerta la această ediție, cronici muzicale, articole de sinteză, fotografii. Redacția Leviathan este acreditată la Festivalul ”George Enescu”.


*) Festivalul Internațional ”George Enescu”, ediţia I, 1958: Recital David Oistrah,  dublu CD, București, Editura Casa Radio, 2011. Apărut în cadrul proiectului de editare pe CD a înregistrărilor Radio din Festivalul ”Enescu”.

**) Ion Sârbu, Vioara și maeștrii ei de la origini până azi”, Galați, Editura Porto-Franco, 1994.

Arhiva rubricii Musica

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.