Și chiar așa, ne vin uneori amintirile aproape pe neașteptate. Azi vreau să vă povestesc ceva despre duioșia tăcerii, cea care ne însoțește în clipele de liniște și nostalgie adevărată.
Altfel, de obicei, pentru că nu prea mai avem timp de ajuns, fața celui de lângă noi are ceva dintr-o felie de portocală. Vegetăm între încântare și o congelare rapidă a creierului. Să vă spun cum îmi amintesc o dimineață de decembrie. Era o zi cenușie și ploioasă, mă uitam amăgit de liniștea din jur, de la catedra mea lucioasă, la douăzeci și ceva de domnișoare și de domni tineri. Eram încă „proful” lor de filosofie. Elevii mei scriau de zor, îi întrebasem dacă „ne naștem oameni sau devenim oameni?”. Doamne, mă întrebam, ce rost au cuvintele lor scârțâite și încrâncenate, care se așterneau grăbite pe jumătatea de pagină sprijinită de băncile cam prăfuite?
Într-un sertar găurit am zărit un caiet, și el cam jerpelit, cu vagi desene peste copertă. L-am luat, era plin de notițe amestecate, geografie, engleză, română, istorie, toate la grămadă. Pe ultima pagină am descoperit un text, era scris îngrijit, cu litere ușor ascuțite și tremurate. Iată-l: „Dacă n-aș fi atât de mândru, i-aș trimite Roxanei aceste rânduri… Puștoaico, ochi de hârtie, unde te duci, stai până în zori? Puștoaico, picioare mari, nu mai fugi, stai până în zori. Visează ușor, în brațele mele, până se înalță soarele în fereastră. Puștoaico, piele mătăsoasă, nu mai fugi, azi e vremea ta. Și nu mai vorbi, puștoaico, inimă de ciută, când toți vor să doarmă, o să-ți fur o culoare. Puștoaico, sâni de miere, nu mai fugi, stai până în zori. Dormi puțin și între timp eu o să înalț din pântecul tău un castel până ce soarele, puștoaico, te va face să râzi de-o să plângi”…
Să râzi de-o să plângi? Frumos de tot, ce să zic… Mi s-a părut așa, o magie mică. Și mă uitam, nu știu de ce, la vlăjganul de doi metri, din ultima bancă. El să fie autorul? Suportam cam greu povara tăcerii. Aș fi vrut să-i pot spune că-mi place un cântec rusesc, știam un vers din el: „Focul arde în soba mohorâtă…” Mi-au rămas lipite de mintea mea ușor adormită, în dimineața rece de iarnă, cuvintele acelea strânse în pagina de caiet zdrențuită.
După câteva săptămâni, am primit un roman colorat, mi-a plăcut, l-am citit grăbit. Se numea Toți pleacă de Wendy Guera, o autoare cubaneză, încă tânără, era jurnalul unei adolescente scris cu un fel de resemnare despre realitatea comunistă a lui Fidel. Nu emitea judecăți și nici truisme ideologice.
Și am ajuns la pagina 134. Ce-i aici? Un poem? Puștoaica de Luis Alberto Spinetta… Și văd: „Puștoaico, ochi de hârtie/ unde te duci,/ stai până în zori…” Vedeți, despre asta era vorba. Oamenii, am citit eu undeva, dau prea mare importanță cuvintelor, par a fi tot ceea ce contează, doar ele au valoare. Au nevoie de ele pentru a întemeia ura…
O stivă de pietre, scria un francez celebru, încetează să mai fie o simplă stivă de pietre în momentul în care un singur om o contemplă, imaginându-și o catedrală. Ce bine ar fi dacă noi am înțelege gândul filosofului: „Cel care va învăța într-o bună zi să zboare, trebuie mai întâi să învețe să meargă, să urce și să danseze.” Poate că reușim să aflăm, cândva, dacă viața chiar începe în cealaltă parte a disperării. Așa se spune, perlele nu se află pe malul oceanului, dacă vrei una, trebuie să te scufunzi după ea. Și încă… Nu există vânt prielnic pentru marinarul care nu știe unde să meargă. De la o vreme, printre atâtea vorbe amăgitoare, nici gândurile rele nu ne mai părăsesc prea ușor, ne bântuie prin minte furtuni aspre și tot felul de trădări ne ajung din urmă.
În sfârșit, cel mai frumos – în viață – ar fi ceea ce nu e cu putință, pentru că toate plutesc în speranțele noastre, ca o lumină ștearsă, îndreptată undeva înapoi. Spre necunoscut?
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
