„Căminul Cultural «Nedelcu Chercea»” de Lică Barbu

13 noiembrie 2021

510

Căminul Cultural „Nedelcu Chercea” astăzi

Cred că nu e comună sau sat în ţara asta în care să nu fi funcţionat un cămin cultural. Astăzi, acestea sunt amintiri. Din păcate, în multe dintre aceste locuri, periodic se organizau nunţi, botezuri sau câte o petrecere a cetăţenilor cu stare, de obicei primarul sau sectoristul satului.

Evenimentele artistice organizate cu ocazia unor comerorări sau aniversări istorice aveau loc doar prin grija unor învăţători inimoşi care mobilizau elevii din sat ca să recite poezii, îmbrăcați în costum tradiţional, iar părinţii, dar şi vecinii care nu aveau treabă acasă, aplaudau de formă.

Despre cultură, nu mai zic. Existau biblioteci, dar fără bibliotecar şi fără cărţi necesare elevilor din sat. Aşa, ca să fie o bibliotecă.

Cultura, pentru viaţa de la ţară, era reprezentată mai mult de filmele pe care le difuzau caravanele cinematografice şi ţăranul român era îndopat cu filme ruseşti cu Trăiască patria! sau cu filme româneşti cum ar fi Răscoala sau Lupeni ’29”. Aşa ceva aveam şi noi, cetăţenii din comuna Chercea, Brăila. Să vă povestesc:

După 1945, comuna Chercea a devenit cartierul 1 Mai, iar autonomia de administrare a revenit municipului Brăila. Dispensarul comunei, şcoala, Primăria comunei Chercea, căminul cultural, biserica Sfântul Mina şi alte forme administrative sau de cult, construite şi donate de filantropul brăilean Nedelcu P. Chercea, împreună cu soţia sa, au fost confiscate de comunişti ca propietăţi ale poporului.

Aiurea! Prin aceste instituţii, regimul de atunci ţinea în frâu societatea şi ne îndoctrina cu politică bolşevică.

Învăţătoarea mea din clasele I–IV, Elena Maconvenciuc, era căsătorită cu un rus situat la nivel înalt în administraţia locală şi ne impunea o conduită severă la lecţii. Vai de elevul care întârzia la cursuri sau care nu-şi făcea temele. Luam bătaie la palmă cu rigla, cea cu muchie din metal. Nu vă mai spun câte „pălmuiri” d’astea am luat, inclusiv cu muchia.

Nu eram un elev mediocru şi nici nu întârziam la ore. Ba, mai mult, eram invitat la ora de lectură să citesc colegilor poveşti şi eram trimis să dau meditaţii colegilor mai slabi la învăţătură.

Eram însă neastâmpărat. Scriam bileţele cu „floricele” la toate fetele din clasă şi ele mă pârau, mă ciondăneam cu băieţii pentru fiecare colegă pe care o doream prietenă, jucam în pauze „chestii” din cărţi care nu erau pe placul tovarăşei şi o luam la palmă. Aoleu ce ustura!

Căminul Cultural ,,1 Mai” difuza cetăţenilor din cartier prin cablu, la difuzoarele din case, emisiuni radio cu propagandă specifică regimului de atunci şi anunţau, printr-o voce hazlie cu „aromă” de ţuică, ce film va rula sâmbătă şi duminică. Erau singurele zile din săptămână în care avea loc un fel de distracţie pentru cherceni.

Într-o zi, să zicem de toamnă, ca să fim în actualitate, Tatalai, când ne jucam pe stradă jocul „Cal de rege, cal de prinţ”, îmi spune că la Căminul Cultural rulează un film tare.

‒ Ce film?, întreb, ştiind că spune bazaconii.

‒ Cei şaptezeci de saramurai, mi-a răspuns Tatalai strigând ca să audă toată lumea că el ştie.

‒ Du-te, băi! Poate Cei şapte samurai, i-am răspuns la sigur, pentru că ştiam de la tata despre acest film.

‒ Aşa a spus la difuzor nenea ăla care vorbeşte bâlbâit, a zis Tatalai şi mai sigur pe el.

‒ Ăla nu e bâlbâit. Ăla e mereu beat. Ştie toată Chercea. Şi filmul se numeşte Cei trei muşchitori, a vorbit şi nea Ion, adică Jiji, că şi el e om.

‒ Dacă citeai cartea Cei trei muşchetari, ai fi ştiut, măi Jiji! Eu am citit-o şi ştiu. Auzi, „muşchitori”!, i-a întors vorba Musculiţa.

‒ Da’ ce-ar fi să mergem duminică dimineaţă la cămin şi să vedem filmul? E şi mai ieftin duminica. Şi ne lămurim, le-am propus ca să finalizez scena contrazicerii.

‒ Ai uitat că duminică avem serbare?, mă atenţionă Jiji.

Nu era nicio serbare, doar o repetiţie generală la serbarea care urma să aibă loc în decembrie la întâlnirea cu Moş Crăciun sau Moş Gerilă, cum l-au botezat comuniştii.

De aproape o lună ne chinuiam să punem în scenă un spectacol. Primul moment artistic era un cor în care, cu uniformele de pioneri, cântam toţi ,,Trăiască partidul”. Se cânta un cântec, recitam apoi poezii patriotice şi tot aşa.

Piesa de „rezistenţă”, aşa credea tovarăşa dirigintă, era Petiţiune de I. L. Caragiale, în care jucam eu, Jiji şi Titirez, un coleg de clasă, mereu neastâmpărat.

Nu-mi plăcea ce făceam în sceneta aceasta. Trebuia să ne mâzgălească mustăţi, să purtăm nişte pălării mari de pe vremea lui Caragiale pe care le-am îndesat cu hârtii ca să ne stea cât de cât pe cap şi mai trebuia să purtăm pantaloni negri. Ai mei erau peticiţi în genuchi. Alţii nu aveam.

Nu-mi păsa de asta. Jucam rolul impiegatului care stătea la birou şi nu mi se vedeau peticele.

Mă enerva Jiji, care uita replicile. Juca rolul petiţionarului. Se bâlbâia, tuşea des ca să-şi aducă aminte ce are de spus. Îl mai ajutam suflându-i. Ce mai, un „actor” găsit pe Lună.

Titirez era şi mai şi! Dezastru total! El era aprodul şi intra aiurea în scenă cu paharul de apă. Se făcea că nu ştie pe ce lume este şi făcea stânga-mprejur, iar când trebuia să intre, nu intra, iar noi ne uitam la „lună şi la stele”. Se râdea la piesa asta, dar nu de umorul scenariului, ci de „actorii” distribuiţi cum o fi, pentru că alţi băieţi talentaţi la teatru nu existau în clasa noastră.

Fete, da, dar nu le stătea bine cu mustăţi pe scenă.

Serbarea se încheia cu un colaj de dansuri populare care, într-adevăr, era un moment artistic reuşit. Nu pentru că jucam şi eu în trupă, ci pentru că eram instruiţi de Constantin Gănescu, un coregraf profesionist al dansului popular din zona Bărăganului şi nu avea cum să nu aibă succes.

Azi, în Brăila, există Asociaţia Culturală ,,Constantin Gănescu” şi este organizat un festival naţional cu numele lui, care se desfăşoară în fiecare an.

Atunci, domnul Gănescu a selectat din toate clasele anumiţi copii pentru constituirea unei trupe de dans. Îmi plăcea mult la dansuri populare, mai ales că lângă mine era Zburlita, partenera mea de dans.

Eram bucuroşi cu toţii şi ne străduiam să iasă bine dansul pentru că domnul Constantin Gănescu ne ducea la festivaluri în alte oraşe, ba chiar ne-a dus şi la televiziune.

Duminică am mers la Căminul Cultural „Nedelcu Chercea” pentru repetiţia generală. A ieşit binişor. Cum să nu iasă? Mai ales că toţi ne-am tăvălit de râs cu piesa noastră de pomină.

După repetiţie nu a mai rulat filmul Cei şapte samurai, ci un film sovietic de război cu nemţii.

N-am înţeles nimic din el.

Am plecat acasă şi am încins o ,,Ciuleandra” şi un ,,Pandelaş” direct în stradă.

Noi cântam, noi dansam. Moment ca să mă laud cu Zburlita cât de buni dansatori eram.

Pam-pam, ca la Brăila!

La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu