”De ce există răutăți pe lume?” de Raul Gabriel Gavra

113
Charles Le Brun (1619 – 1690), ”Tristețea”, Biblioteca Națională a Franței
Charles Le Brun (1619 – 1690), ”Tristețea”, Biblioteca Națională a Franței

eseu rubrica leviathan.ro logoAm auzit de nenumărate ori întrebări (după un format tipic, acuzator) care par să nu-și găsească un răspuns cu adevărat potrivit și opinii care par să se repete la nesfârșit, puncte de vedere clar greșite și vizibil alimentate de sentiment, nu de rațiune. Chestiunile acestea se leagă adesea de credință, de religie. Câteva puncte sensibile de tipul acesta se regăsesc în întrebările și gândurile legate de existența morții, a unor devieri de la normele societății (reguli mult bazate  pe cultura iudeo-creștină, pe învățăturile biblice, multe dintre acestea fiind tot mai în declin astăzi) și a altor feluri de răutăți (mai ales dintre cele de vârf) sau acțiuni greșite moral, autodistructive. Sunt întrebări grele, dar care au un răspuns. Problema este că nu îl căutăm. În paginile cărților (de religie și știință) pe care le-am răsfoit am avut prilejul să aflu devreme că totul are o explicație plauzibilă, iar pentru porunca a treia (”Să nu iei în deșert numele Domnului, Dumnezeului tău”) nu există un motiv bun pentru care să nu fie respectată. Trist este că oamenii continuă să creadă în sofismele larg răspândite în societate, care conduc oamenii spre deznădejde și produc o surpare și mai mare a moralității colective.

Din punct de vedere al creștinismului, izvorul suferinței umanității își are originea în Geneză, în izgonirea lui Adam și a Evei din Eden. Prin așezarea pomului cunoașterii binelui și răului, Dumnezeu a dat posibilitatea omului să aleagă calea pe care să o urmeze, supunerea sau nesupunerea. Prin gustarea roadelor pomului, deși exista o anumită formă a sa încă de la început, omul primește cu adevărat libertatea, aceasta aducând cu ea și lupta dintre bine și rău, apariția suferinței și a așezării unui echilibru, a unei însoțiri a plăcerii de către suferință.

Un alt episod biblic important pentru tema dezbătută și care se leagă perfect de Geneză este cel al răstignirii lui Iisus. Sacrificiul suprem pe care l-a făcut Hristos pentru răscumpărarea oamenilor a fost unul cu totul deosebit, unul care este astăzi mult subestimat sau care a primit o aură mitică, ignorându-se puterea excepțională a unui trup uman schingiuit amarnic și a unui suflet aspru îndurerat de umilințele oamenilor de a spune: ”Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Legându-ne de episodul anterior, de ideea plății plăcerii prin suferință, sacrificiului îi este conferită o și mai mare valoare, Iisus născându-se într-un mod minunat, fără de plăcere, și nefiind dator prin moarte. Aici găsim un răspuns important la întrebarea legată de existența morții, adică faptul că moartea a devenit necesară omului în contextul nașterii din plăcere, în ideea de echilibru. Tot în ideea de echilibru, dar aici vorbind de lucruri mai mici, suferința are și rolul de a-l ajuta și de a-l face pe om să nu depășească anumite bariere negative, de a-l îndruma spre cumpătare, spre revenirea la sentimente mai bune. Un perfect exemplu al rolului de bun formator al suferinței ne este oferit de preotul ortodox Gheorghe Calciu-Dumitreasa (care a îndurat peste 21 de ani de temniță sub comunism, el fiind un luptător pentru drepturile omului și un anticomunist), acesta oferindu-ne următoarea mărturisire valoroasă despre experiența vieții chinuite: ”Credeți-mă, că dacă n-aș fi suferit atât de mult, n-aș fi putut să iubesc atât de mult, n-aș fi putut să iubesc cu atâta ușurință”.

În privința recepționării răului de către noi, scriitorul brazilian Paulo Coelho atrage atenția asupra faptului că de multe ori durerea (în chip de sentiment) este un rezultat al cerințelor noastre mult prea mari pentru semenii noștri: ”Suferința apare atunci când așteptăm ca ceilalți să ne iubească în felul dorit de noi”. Tot acest scriitor atrage atenția și asupra tendinței de a supraevalua, de a ne concepe o imagine prematură asupra unei probleme: ”Frica de suferinţă este mai rea decât suferinţa însăşi”. În aceste două confesiuni, imaginea panoramică comună pe care o observăm asupra subiectului este că suferința rodește în mod deosebit acolo unde nu există moderație și o experiență consistentă și treptată, cei care duc o viață confortabilă având mult mai mult de suferit în fața unor inconveniente mici și rarisime, spre deosebire de cei care au crescut având parte de numeroase și dese (în timp) astfel de suferințe formatoare. Aici vedem rolul unei vieți însoțite în mod echilibrat de comoditate și incomoditate, iar tot aici poate să fie și un îndemn la o formare a copiilor într-un spirit practic, în zilele noastre auzind frecvent de incapacitatea tinerilor de a se adapta la problemele vieții. Generația aceasta a ajuns să primească eticheta de ”fulgi de nea”, sensibilitatea lor căpătând forme exacerbate, greu de conștientizat de generațiile învățate de mici cu responsabilități.

Am vorbit până în momentul de față într-un mod idealist, dar adevărul este că puțini oameni au înțeles chintesența ascunsă și bine organizată a vieții pământești, rostul suferinței și al fiecărui lucru existent. Poate din lipsa unui model revelator, a unei bune formări timpurii sau a capacităților reduse intelectual, suferința se așterne în mod cumplit și hidos în chipurile și sufletele unor oameni de tot felul, aceștia ajungând să fie tot mai antipatici societății și să fie ostracizați, nu ajutați. Rezultatul final al celor decăzuți ajunge să fie autodegradarea sub cele mai grotești forme, găsirea unui refugiu în acele metode ineficiente de păcălire a sinelui. În Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel se zice: ”Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”.

Încheind într-o notă de conștientizare, important este să fim atenți la sine și la raportarea noastră cu lumea exterioară, să fim înțelepți, cât mai stăpâni pe acțiunile și vorbele noastre. Fiind atenți la relația noastră cu semenii noștri, în sens mulțumitor și creștinesc, deși de multe ori nu privim cu ochi buni acest gând și este foarte greu de realizat, accentul trebuie să cadă pe iertare, pe înțelegerea faptului că greșeala persistă atât în sine, dar și în aproape. În privința iertării, aceasta nu îi face bine doar celui de lângă noi, ci și nouă, Dumitru Constantin Dulcan (medic neurolog și psihiatru, autor de literatură filozofică și metafizică) scoțând la lumină ceva cu totul extraordinar legat de relația trup-suflet: ”Iertarea face ca pH-ul corpului să vireze spre unul alcalin, favorabil sănătăţii”. Dacă și știința ne demonstrează sensul cuvintelor biblice, concluzia este clară. Ce avem de pierdut dacă suntem plăcuți Celui de Sus?

Recomandare de carte:

Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos (Vlachos, Hierotheos), ”Secularismul: un cal troian în Biserică”, Galați, Editura Egumenița, 2019.

Arhiva rubricii Eseu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.