Trecuse ceva timp de când tot ascultam fado, dar niciodată nu avusesem ocazia să merg la un concert.
Acest gen unic de muzică portugheză, poezie pură cântată, era modul în care oamenii își exprimau dorul de cei plecați pe mările și oceanele lumii, durerile și iubirile, neîmplinirile și bucuriile lor.
Într-un cuvânt, în fado este cuprins întreg sufletul poporului portughez cu toate ale sale, întocmai ca doina de pe la noi.
Nu de puține ori, ascultând, m-am întrebat ce o fi simțit cel care a scris anumite versuri, uimită de câtă profunzime și ce metafore descopeream în timp ce vocea parcă mă ridica undeva deasupra lumii în sfere atinse doar de spirit. Pentru că, nu oricine poate cânta fado, nu orice voce este capabilă să-l reproducă.
Și iată că, într-o zi, am avut fericirea de fi aproape de o asemenea voce la un spectacol în aer liber.
Puternică, pătrunzătoare, părea că vine din adâncul ființei acelei urmașe a Amáliei Rodrigues și străpunge piepturile tuturor celor prezenți. Nici nu știam ce-mi descuiase lăcașul lacrimilor, cuvintele, melodia, vocea, dar știam că n-aș fi vrut să se mai termine. O emoție greu de descris.
Acel eveniment a coincis cu reluarea obiceiului de a scrie. Mulți ani, preocupată cu însușirea altor cunoștințe de maximă necesitate, lăsasem într-un colț intim această îndeletnicire.
În Portugalia, puținul timp liber era ocupat cu strădania de a citi orice în limba portugheză și cu ce puteam găsi pe internet în limba română. Era pe vremea când lumea încă nu dobândise obișnuința de a publica materiale online.
Totuși, internetul intra cu pași repezi și hotărâți în viețile tuturor. Deși a fost și încă este privit ca un pericol, pentru mine a fost ca o gură de oxigen și sursa multor bucurii. Bucuria de a fi aproape de cei rămași acasă, de cei asemeni mie răspândiți prin lumea largă, dar mai ales bucuria de a citi.
În sfârșit, puteam avea din nou lumea mea intimă, cea a literelor.
Niciodată nu am uitat un gând din copilărie care m-a urmărit până la maturitate și anume că, dacă ar fi posibil, mi-aș dori ca cineva să mă încuie într-o bibliotecă imensă și să-mi aducă o dată pe zi apă și ceva de mâncare să pot supraviețui. Și toată viața să nu fac nimic altceva decât să citesc.
Venită dintr-un oraș mare și aglomerat, din zarva făcută de claxoane și oameni grăbiți, acest orășel de pe țărmul sudic al Portugaliei, scăldat de un Atlantic ale cărui ape sunt îmblânzite de apropierea Mării Mediterane, mi se părea ireal de liniștit.
Călătoria mea în timp curgea pe acorduri de fado printre stâncile ieșite din ocean, pe malurile acestea însorite, ca o poezie de dragoste.
Dorința de a așterne din nou pe hârtie gânduri a început să renască.
Tot ce trăisem, ce visasem, ce gândisem și mai ales ce simțisem de-a lungul vieții, începea să prindă contur pe câte o foaie de hârtie.
Este adevărat că scriu și simt românește, dar la fel de adevărat este că aceste locuri au fost covata în care aluatul românesc din mine a dospit urmând să fie copt în cuvinte ca niște pâini care îmi alinau dorul și foamea de limba română. Pentru că cel mai dor și foame mi-a fost și mereu îmi va fi de limba noastră.
Destinul a făcut să răsar din brațul de la răsărit al latinității și tot el a fost cel care m-a adus până la brațul ei de apus. În niciunul din cazuri nu a fost alegerea mea, alegerea mea a fost să mă bucur de ceea ce mi-a oferit destinul.
Știu că sunt țări mai bogate, că viața poate fi mai ușoară în altele, dar mai știu că, așa cum este țara aceasta, oricâte lipsuri ar putea ea avea, ospitalitatea, ca și în țara noastră, este la ea acasă.
Aceste două surori latine care străjuiesc Europa, una la est și alta la vest, în pofida unor deosebiri, se aseamănă prin sângele cald ce curge prin venele fiilor lor.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
