Drumul a fost lung și obositor, trei zile și trei nopți petrecute într-un scaun deloc comod, într-un microbuz fără aer condiționat, Acestea erau condițiile, așa au plecat mulți pe vremea aceea.
În urmă rămânea România unui început de deceniu la 10 ani de la Revoluție, cu drumuri proaste și neiluminate, cu oameni obosiți de zbateri și decepționați de o democrație încă în fașă.
Cel mai greu mi-a fost să mă despart de copil, care avea să stea câteva luni cu bunica lui până rezolvam problema legalizării șederii mele în Portugalia. Iar apoi, de casă.
Casa, oricât de mică și sărăcăcioasă, este parte din om. Acolo sunt roadele muncii, amintirile, sacrificiile, visurile, lacrimile și bucuriile sale, într-un cuvânt, viața.
Îmi amintesc că, înainte de a ieși pe ușă, am dat un ocol micului apartament cu două camere și, deși gândeam că voi reveni, aveam un straniu sentiment de înmormântare, simțeam că e un adio.
Nu am legat prietenii pe tot parcursul drumului. Am stat ghemuită și tăcută în scaunul meu de la geam, privind în gol, cu gândurile mele amestecate, cu sentimentele mele de tristețe.
Acel noiembrie rece și gri se mutase cu totul în sufletul meu.
Tot bagajul cu care plecam la drum spre o altă viață era compus din câteva haine, un dicționar român-portughez, o carte de gramatică portugheză, cărți de literatură în limba română, trei casete audio cu colinde de Crăciun, actele și câțiva bănuți schimbați în mărci germane.
Despre Portugalia știam mai puțin decât știe un român în ziua de azi datorită internetului.
Deși încercasem în ultima săptămână să memorez câteva fraze, aveam să descopăr că reținusem un singur cuvânt: „nada”, însemnând nimic. Până la urmă, ceea ce știam din cărți despre această țară era aproape nimic.
Dar aveam să aflu că nici portughezii nu știau mare lucru despre noi pe atunci (sic!).
Undeva, pe la ora două noaptea am ajuns la o benzinărie, iar șoferul a strigat:
– Doamna de la Craiova, suntem în Portimão, văd un domn așteptând lângă o mașină. Este cumva soțul?
Am aruncat o privire și am răspuns scurt:
– Nu.
Apoi, după câteva secunde:
– El este.
Oboseala, lumina slabă, starea mea de confuzie, făcuseră să nu-l recunosc din prima clipă.
Bucuria revederii era amestecată cu nevoia imperioasă de a face o baie, de a scăpa de hainele care nu mai aveau nimic din mirosul de proaspăt spălat și de a mă întinde într-un pat cu picioarele care erau umflate ca niște butuci.
Noua noastră mașină, de fapt o vechitură cumpărată de soț cu puținii bani economisiți în 5 luni de muncă, alerga totuși ca o tinerică pe străzile orașului adormit, spre noua mea casă, o garsonieră cochetă închiriată pe perioada de extra-sezon turistic.
La doi pași, oceanul Atlantic, iar eu, într-un ocean de necunoscut, într-un orășel de pe țărmul sudic al Portugaliei, răpusă de oboseală, am adormit.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
