Rareori mai poţi discuta astăzi cu cineva fără a ajunge mereu la acelaşi subiect – cât de greu ne este nouă, românilor. Nici nu ne dăm seama când începem să ne plângem. Este drept că nu prea există cineva care în ultimii ani să nu fi trecut printr-un moment de disperare; nimeni nu observă încă o geană de lumină la capătul tunelului în care parcă am intrat definitiv; niciunul dintre actualii guvernanţi nu are curajul să spună răspicat că este un biet om şi face şi el ce poate…
Dacă ne gândim bine, nu putem să nu recunoaştem că obiceiul nostru de a ne plânge de milă este foarte vechi, ba unii dintre noi îl folosesc ”tactic” în relaţiile cu vreun străin slab de înger sau cu un stat prea apucător. Dar am cam depăşit măsura. Într-atât încât a vedea lucrurile în negru a devenit aproape politică de stat: pentru a ne integra în structurile euro-atlantice, argumentul nostru cel mai frecvent îl constituie pericolul dinspre Est; pentru a obţine împrumuturi externe susţinem că nu avem de nici unele, deşi toată lumea ştie că ţara noastră este una dintre cele mai dotate cu resurse naturale; pentru a menţine actualele salarii și pensii de nimic spunem că ”de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere” etc. Am ajuns să trăim din specularea propriilor nenorociri.
Ba, mai mult, şi acolo unde este câte ceva, facem în aşa fel încât să nu mai rămână nimic. Cum a fost privatizarea. Amânările nesfârşite, privatizarea în secret, pe criterii clientelare, a celor mai rentabile societăţi, revenirile confuze la legea privatizării, jocul de-a certificatele şi cupoanele, compromisurile şi, probabil, fraudele practicate prin metoda MEBO, o campanie de publicitate ridicolă au indus în percepţia publică un puternic sentiment de frustrare. Când, în sfârşit, statul s-a hotărât să dea ceva, oamenii au sentimentul că li se ia. Impulsul lor de participare a fost deturnat. Or, fără participare, un acţionariat popular nu este viabil. O atitudine pozitivă, credinţa că se poate câştiga ceva contează enorm într-o economie liberă. Aproape am putea susţine că este elementul decisiv al privatizării. Oricât ar părea de paradoxal, o economie prosperă se întemeiază mai mult pe încredere (adică pe credit) decât pe resurse materiale sau financiare imediate.
Este ridicol, de asemenea, să se dea vina din nou pe presă că ar fi şubrezit încrederea populaţiei, luând în răspăr modul în care a fost realizată privatizarea de masă. Statul însuşi este răspunzător pentru această situaţie. Prin inconsecvenţele sale, prin încurajarea bişniţei, prin neştiinţa sa funciară, prin nonşalanţa cu care ”autorităţile” ignoră obstacolele incredibile pe care le întâmpină oamenii oneşti. Organismele sale financiare întrec orice limite imaginabile atunci când, pe baza unei ordonanţe guvernamentale care şi-a pierdut valabilitatea, societăţile se trezesc că în bilanţul lor anual stocurile sau mărfurile în curs de vânzare sunt trecute automat la venituri realizate. Se înregistrează astfel profituri false, societăţile sunt în situaţia de a nu putea plăti impozitele, iar blocajul financiar ia proporţii şi mai mari. Unde s-a mai pomenit ca impozitul să fie plătit anticipat şi încă pentru profituri care, în cele mai multe cazuri, nu vor fi realizate niciodată? Mai pot, astfel, supravieţui cei care se pot adapta acestei curse între şmecheri, cu o singură miză – cine pe cine păcăleşte?
Necinstea, mita, ciubucul, evaziunea fiscală sunt luate în calculul contabil. Adică, în fond, legalizate. Statul devine astfel complice, cerându-şi, fără măcar să aştepte scadenţa, partea lui din spolierea bietului contribuabil, care face coadă pentru a-şi plăti impozitele. Statul însuşi cultivă o perspectivă conflictuală în relaţiile cu partenerii săi ”civili”. El, înaintea tuturora, ”vede” lucrurile în negru. El nu spune: ai dreptul să faci cutare şi cutare, ci îţi interzice, ferm, să mai exişti dacă nu furi destul; el adoptă legea secretului de stat, dar nu se sinchiseşte că noi nu avem o lege privind libera circulaţie a informaţiilor; promovează o contabilitate cât mai complicată şi, adeseori, absurdă, pe care nici expertul nu o poate pricepe, dar uită că cei mai mulţi întreprinzători sunt lipsiţi de experienţă. El, în faţa unui pahar umplut pe jumătate, dacă e al lui, zice că nu are apă deloc, iar dacă-i al tău, zice că e plin.
Şi, astfel, întunericul devine tot mai dens, iar noi am uitat de mult zicerea biblică: ”Cei care au ochi să vadă, cei care au urechi să audă”…
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
