„Depărtate despărțiri” de Cornelia Bartels

50
cornelia bartels decupaje (1)

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsAm pășit pe aleile Noului An cu pași repezi, alungați de vânturi și de ploi. Cerul gri, acoperit de nori, nu lasă loc soarelui. Nici nu este atât de frig ca să ningă. Albul zăpezii mi-ar fi bucurat lumina ochilor, nelăsându-i triști cu lacrimile oprite sub pleoape. Cerul nu ne trimite fulgii aceia albi, pe care-i așteptăm în fiecare iarnă. El plânge cu lacrimi de ploaie peste tristețea noastră. Și totuși, nu întotdeauna când plouă înseamnă că cerul plânge cu noi… Ochii cerului au felurite lacrimi pentru noi și pentru pământul pe care-l udă. Uneori ploaia înseamnă belșug, alteori plouă cu soare și norii dăruie cerului bucuria de a se colora cu un curcubeu ce-l străbate de la un capăt la altul al cupolei cerești, simbol al norocului, al victoriei, al speranței. Alteori, plouă mărunt și rece de parcă o sită invizibilă ar cerne picăturile peste noi, înveselindu-ne. Știu, și asta nu voi uita niciodată, dacă vreau să văd curcubeul trebuie să iubesc și să accept ploaia… și asta fac zilnic.

Oricum, de dragul lui Hugo ies din casă de trei ori pe zi, neținând cont de starea vremii. Mă bucur de fiecare dată că ies afară, că mă mișc în aer curat. Afară. În mijlocul naturii. Ce poate fi mai minunat?! Numai el, cățelul meu mic și negru, își arată uneori nemulțumirea când afară plouă și nu vrea să pășească dincolo de pragul ușii. Rămâne înțepenit și se uită la mine cu ochi rugători, de parcă ar spune. „Mergem înapoi în casă? Ieșim mai târziu, când o să stea ploaia” …și dă din coadă, sperând că mă înduioșează. Uneori reușește dar, de cele mai multe ori, îl trag de zgardă afară și-atunci nu mai are ce face… dansăm amândoi în ploaie. Uită. Uităm amândoi că nu avem umbrelă. Ne bucurăm împreună pe aleile parcului, pe străzile orașului. Îl observăm în aceste zile de început de an în speranța că, poate, poate s-a schimbat ceva?!

S-au stins de mult luminițele aprinse pe balcoane sau la geamurile apartamentelor, ale caselor, obișnuitele semne de bucurie cu care întâmpină mereu oamenii Crăciunul. Mirajul acela de basm, feeric, luminat de ghirlandele atârnate cu mare grijă pe balustradele balcoanelor, la ușile sau porțile caselor dispare. Întunericul acoperă străzile în lungile nopți de iarnă. Oamenii și-au manifestat  bucuria sărbătorilor de iarnă ornamentându-și locuința, grădina, ferestrele în speranța alungării întunericului ce ne înconjoară, a îmbogățirii cu frumos nu numai a locului în care trăiesc, ci și al sufletului însetat să fie mângâiat, ocrotit și înconjurat de ceva deosebit, de mai mult bine, de mai multe semne de iubire și credință în bine și în frumos. Bradul de Crăciun domină mereu aproape în fiecare casă, încărcat și împodobit cu iubire de mâinile oamenilor dornici să-și dovedească astfel bucuria mult așteptată, în speranța și cu credința că așa o să pătrundă dimpreună cu el și în casele lor. Chiar și pe străzile orașului au fost aduși brăduți care să marcheze cu cetina lor verde zilele sărbătorii de Crăciun. Câteva mici ornamente lucioase, aurii sau argintii, câteva ghirlande cu luminițe ce înfășurau crengile bradului, au luminat un timp străzile ude, altfel întunecate. Sentimentul că trăim ceva frumos, ceva feeric ne însoțea, ne era dăruit de micuții brazi ce străjuiau de-o parte și alta a străzii… Mi-aș fi dorit să-i știu că vor prinde rădăcini și vor rămâne acolo mereu verzi, mereu împodobiți cu conuri verzi. Mă gândeam cu tristețe că totul nu va dura decât puțin timp, ca un vis, și-apoi mă voi despărți până-n îndepărtatul Crăciun ce va veni peste un an…

Îndepărtate despărțiri, momente pe care nu știu dacă le voi mai reîntâlni…

Dar mă mângâi și mă consolez fredonând în taină eternul O, brad frumos: „O, brad frumos, o, brad frumos,/ Cu cetina tot verde./ Tu ești copacul credincios,/ Ce frunza nu și-o pierde,/ O, brad frumos, o, brad frumos,/ Cu cetina tot verde…”

Acum, observ, însă, cu o mare tristețe, cum pe la colțurile străzilor, în fața porților caselor, brazii sunt aruncați, abandonați, dezgoliți de podoabe de aceiași oameni care i-au împodobit cu puțin timp în urmă cu atâta nerăbdare. Ah, cât sunt de triști, de uscați, de nedoriți… O, brad frumos ! Doamne, cum uităm și cât de repede ne despărțim… an de an.

Au dispărut și brazii de pe aleile și străzile din centrul orașului. Stăteau drepți mai odinioară, adevărați soldați ai iernii ce au păzit zilele și nopțile Crăciunului. Acum îi văd căzuți pe caldarâmuri ude, cu crengile călcate în picioare, cu fundele aurii sau argintii udate de ploaie și înnoroite… Ne despărțim de toată feeria aceea de Crăciun fără milă. Doar ploaia mai spală urmele cetinei scuturate pe asfaltul rece. „O, brad frumos, o, brad frumos,/ Cu cetina tot verde,/ Tu ești copacul credincios… Rămân fără cuvinte când mă gândesc la minunatul imn închinat frumosului brad și-atunci ridic ochii și caut brazii înalți rămași pe aleile parcului, rămași în picioare, drepți, mândri, împodobiți doar de natură cu cetina lor verde… și verdele lor îmi place, și mă bucură… De ei nu mă voi despărți atâta timp cât mă voi plimba cu Hugo pe aleile parcului…

S-au stins luminițele de pe balcoane, din ferestrele caselor, din crengile bradului de Crăciun și totul rămâne doar ca o amintire a unor sărbători care s-au grăbit să treacă și să se cuibărească undeva, departe, în așteptarea unui alt moment îndepărtat, a unui alt Crăciun plecat pentru un an, departe de noi…

Ne despărțim de ceva frumos an de an, o despărțire cu care ne-am obișnuit. O despărțire fără lacrimi, ca o iubire fără speranțe, mărșăluind sub picăturile de ploaie, așteptând să iasă soarele.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.