Satul era așezat între dealuri. Vara se acoperea cu verdele pădurilor, iarna cu zăpezile lor, toamna mirosea a mere și primăvara a flori de cireș. Venise în fiecare anotimp aici, înainte să cumpere casa de la capătul satului. O clădire măruntă, aproape dărăpănată, care avea nevoie de reparații urgente, cu două camere, bucătărie și cămară, ceva ce semăna a baie, o cămăruță în fund, ce dădea spre grădina imensă plină de pomi fructiferi. Reparațiile erau gata, mobila venise cu o mașină de transporturi, aici totul se făcea cu ciubucuri, iar vecinii cunoșteau oamenii care luau bani pentru orice lucrușor, mai ales dacă venea de la un orășean. În capetele lor era destul să vii de la oraș. Acolo erau banii, urla viața pe bulevarde, bărbații erau domni și femeile madame, numai acolo se putea trăi ca în paradis, ziceau, fără să știe despre ce vorbesc, pentru că numai acolo totul era ca la carte. În sat nu era nimic. Treizeci de case, împrăștiate de parcă ar fi aruncat Dumnezeu cu zarurile, nici biserică nu aveau, mergând la slujba de duminică trei kilometri pe jos până în satul vecin. Acolo era un magazin, o crâșmă și un dispensar amărât. Cădeai de pe cal, beat fiind, te duceau la infirmiera unguroaică. Asta te ciocănea peste tot și, negăsind nimic pentru cunoștințele ei, te trimitea la spitalul din oraș. Chiar se discutase să închidă crâșma, toate accidentele venind de acolo, dar după un protest de zile mari au hotărât să lase totul cum era, mai ales că venea iarna și vinarsul se vindea ca aurul. Crâșma era pentru oameni tari, nu pentru sinucigași. Iarna, așa și așa, nu avea nici o importanță un picior rupt. Iarna era pentru relaxare. Și vinarsul îi relaxa pe toți. Ea cumpărase casa pentru că nu mai suporta nimic în oraș. Apartamentul era pustiu după moartea lui. Vecinii, bețivani agresivi, dormeau ziua și chefuiau noaptea. Trei dormitoare în care nu putea închide un ochi din cauza gălăgiei.
– Doamnă, se miluia la poarta celor de sus, nu puteți face muzica aia un pic mai încet, nu pot dormi de atâta Dolănescu…
– Ete, fă, țipa croitoreasa, mută-te la casă, dacă nu-ți place societatea noastră!
– Iertați-mă, continua ea, numai un pic…
– Fă, tâmpito, vrei să te dai la al meu, acum că ești văduvă, nu Dolănescu te deranjează, vrei altceva…
Cobora fără un cuvânt. În spatele ei se trântea ușa cu furie, croitoreasa începea să urle ca scoasă din minți, ”Mitică, jigodia dracului, te cam uiți la cadavrul ăsta de la cinci, iar a fost la ușa mea… Mitică…” Dolănescu urla în draci, Mitică nu putea răspunde pentru că în camera de la balcon era carnavalul decibelilor, așa că vorbea de una singură câteva momente, apoi intra în camera cu pricina, trântind primul scaun ce-i stătea în drum, direct peste Mitică al ei, iar cu mâna liberă scotea radioul din priză. Sugrumat, Dolănescu tăcea.
– Vorbesc cu tine, urla ea, fă muzica mai încet, idiotule, să mă poți auzi și pune sticla aia cu băutură în frigider, nu cos ca o nebună opt ore pe zi pentru alcoolul tău.
Mitică avea nevoie de câteva clipe să se dezmeticească. Bine că sticla era închisă, se gândi, altfel ar fi fost tot covorul plin de vișinată.
– Ce vrei, fă, urlă înapoi, căutând priza, aia de la cinci nu mă interesează, n-are carne pe oase, tipa vine aici pentru că-i nebună, fă, singură și fără bărbat, nimeni nu-i sună la ușă, așa că sună ea la alții.
Dolănescu se zbenguia din nou prin încăpere.
– Ieși afară, fă, că mi se urcă tensiunea și fac crimă, ai auzit, a-fa-ră!
Croitoreasa se refugia cu mașina de cusut în sufragerie și, după ce Mitică adormea în brațele lui Dolănescu, începea muzica ei, țic-țac-țac, până i se închideau ochii de oboseală. Țiuitul monoton al mașinii de cusut se auzea și el în liniștea nopții. Ana nu mai avea somn nici cu pastilele de la farmacie. Uneori ațipea și, ca un blestem, la restaurantul de jos se încăierau bețivii, întotdeauna după ce chelnerii închideau porțile. Uneori veneau două dubițe de poliție să adune răniții. Se băteau cu ce aveau la îndemână, scânduri de la un gard, o piatră din fața cofetăriei, cuțite, de regulă ascunse în bocanci, cu pumnii și cu dinții. Era de groază. Stătea la geam și-i urmărea. Spre dimineață era liniște. Atunci se întindea pe sofa și închidea liniștită ochii. Cunoscuse la Universitatea Populară un bărbat, poate câțiva ani mai tânăr decât ea, ce-și cumpărase o casă în satul dintre dealuri, din aceleași motive. Era văduv și vroia să trăiască în liniște ultimii ani ai vieții. El venise cu alte trei perechi de orășeni aici, cumpăraseră casele și acum stăteau, seară de seară, când la unul, când la altul, găteau împreună, ca la oraș, pentru că niciunul nu se născuse la țară, beau, cumpănit, sticla de vin roșu, conversau ori ascultau muzică, uneori chiar o piesă de teatru, apoi plecau la casele lor fericiți. Vânduse destul de repede. Nu se târguise cu nimeni. Dorea plecarea, era salvarea ei, gândea, umbra răposatului ocupase toate încăperile, Dolănescu, nea Mitică și croitoreasa o urmau pas cu pas, venise vremea să plece pentru totdeauna de-acolo și, chiar dacă avea aproape șaptezeci de ani, s-o ia de la capăt. În viața ei fuseseră o grămadă de schimbări brutale, mereu trebuia s-o ia de la capăt, acest cuvânt devenise un slogan, ”ia-o de la capăt, Ană, nu pune oțet pe rană.” Noua casă era gata. Fiecare lucrușor stătea cuminte la locul lui, nimic nu-i mai amintea de Paul, nici de o dragoste de care se îndoise patruzeci de ani. Era liberă. Fusese la Brașov și se încărcase cu toate bunătățile. Luase un taxi, pentru că ar fi trebuit să schimbe două autobuze până în satul vecin și încărcată de pungi, i-ar fi fost aproape imposibil să urce și să coboare trepte, să aștepte în două stații, în frig, mai ales că începuse și vântul, toamna fiind pe sfârșite. Îi invitase pe toți cei veniți odată cu ea. Trei perechi, ea și Dan, prietenul necondiționat, dar pentru care avea multă, poate chiar prea multă afecțiune. Avea ceva de tânăr în el, gesturi, spontaneitate, vocea clară, râsul puternic, căldura cu care-i ștergea ochii după o tură de plâns, pentru că nu mai suporta eșecurile, nici mici, nici mari, voia numai pace și, chiar și aici, în satul ăsta părăsit, nu era mereu numai pace. Se afunda în fotoliu și plângea de-ți rupea sufletul. Dan îi mângâia părul, îi ștergea fața înlăcrimată cu o batistă și-i prepara un ceai de tei cu puțină lămâie.
– Ana, îmi placi mult de tot, îi spusese cu o săptămână înainte, cred că mi-am găsit jumătatea…
– Avem tot timpul, răspunsese sec, surprinsă fiind de vorbele lui, de aici nu mai plecăm.
– Adevărat, zise, dar îmi doream să-ți spun asta.
O îmbrățișă. Și se topi în brațele lui.
– Și eu simt la fel, zise, de multă vreme…
– Fără tine n-aș sta aici, Ana, orașul îmi lipsește. Aici ești tu și eu sunt mulțumit.
Știa că plecase la Brașov. Lista lui a fost prima rezolvată. Ciocolată. Și două cărți. Hotărâseră că el va face focul în soba din sufragerie și o va aștepta să vină acasă. Era deja târziu. Vântul spulbera ultimele frunze peste câmp, dealurile erau absolut chele, norii destul de închiși deasupra lor.
– Va ninge, zise taximetristul, așa arată cerul înaintea potopului.
– Chiar?
– Absolut. De ani de zile se repetă, vânt nebun, ninsoare de trei zile, totul este închis, niciun drum spre lume, numai cărărui micuțe de la o poartă la alta. Aveți lemne?
– Am, zise, chiar ieri mi le-a tăiat cineva cu drujba și le-am pus în șopru.
– Veniți de la țară?
– Se vede?
– Da, răspunse taximetristul, cum vorbiți… cum gândiți…
– Sunt fată de țărani, zise, o sută de kilometri mai la vale.
– Ardeleancă.
– Bineînțeles, zise, bineînțeles.
Ajunseseră în fața casei. Era întuneric. Deschise ușa verandei și începu să care pungile cu cumpărături. Șoferul plecase. Îi era frică de furtuna de zăpadă. Deschise ușa sufrageriei și intră în casă. Era frig. Pisica lui Dan dormea pe sofa. Aprinse lumina și văzu că nu ardea focul în sobă. Lemnele lăsate de ea erau acolo. Aprinse hârtiile de sub lemne și așteptă să le apuce flăcările. Erau subțiri și uscate, special pentru a face focul repede. Puse toate pungile pe masă, aprinse becul în ocol și se hotărî să aștepte. Dan nu se ținuse de cuvânt. Lista era pe masă. Puse curcanul într-o tavă și o împinse în cuptor. Mai era destulă vreme până la șapte. Deschise sticla de vinars și căută un păhăruț. Avea nevoie de unul. Era cumva obosită. După câteva luni de stat și liniște orașul o enerva. Stai la cozi, te calcă toți pe picioare, te pierzi și nimeni nu-i în stare să-ți dea un răspuns la o întrebare simplă, timpul este calculat în bani și nimeni nu-și pierdea vremea cu tine, nici măcar verișoara ei, pe care o sunase, așa, să bea o cafea la gară, dar care o refuzase, motivând că nu poate din cauza ginerelui, ginere care era inventat, pentru că fata ei nu se căsătorise niciodată, fiind lesbiană. Știa de la fratele ei de povestea fetei, dar se obosise să discute contradictoriu. Bău cafeaua singură, numărând călătorii și luă taxiul spre sat. Focul se încinsese bine, căldura se împrăștia peste tot, mirosea a lemn de pădure și brad, ea lăsând întotdeauna o crenguță de brad printre lemne. Schimbă fața de masă și așeză farfuriile. Era întuneric. Ningea, așa cum zisese taximetristul. Becul de la poartă era acoperit de fluturi albi, ce cădeau ca la spargerea cerului. Cineva bătea la poartă. Era una din vecine. Îi deschise și o chemă în casă.
– Curcanul va fi gata, zise, am luat de toate, o să avem o seară frumoasă…
– Ana…
Parcă bănuia răul din aer.
– Am luat și niște lumânări, continuă, vom bea vinul la lumina lor și cu ninsoarea asta…
– Ana…
Simțea că trebuie să continue, că nu se poate opri în acest moment, că nu se poate opri fără să moară la picioarele celeilalte.
– Chiar și o tortă am cumpărat. Lui Dan îi plac nucile, zise, vreau să-l surprind…
Fața celeilalte se crispase, devenea cenușie, ori lumina slabă de deasupra sobei îi dădea impresia asta, era clar, ceva nu era la locul lui, nu știa ce, dar nu dorea să afle.
– Dan este mort.
Fraza căzu ca un trăsnet peste ea. Scăpă tacâmurile din mână. Vecina se aplecă să le adune.
– Se pregătise să vină la tine, zise femeia, lăsând tacâmurile pe masă, pe drum i s-a făcut rău… George a chemat salvarea. A murit la spital.
Încremenise. Nu mai avea cuvinte. Nici aer. Se așeză pe scaun și privi în gol.
– Trebuie să-l aducem aici. Îl vom înmormânta în satul vecin. Ei au cimitir. El nu avea familie. Doar pe tine și pe noi.
Ningea. Era un vis de început de iarnă. Curcanul mirosea a rozmarin.
– Ne vedem la șapte, zise, mâncăm curcanul și vorbim de înmormântare.
Femeia rămase puțin cam derutată de aparenta ei răceală. Se putea vedea pe fața ei.
– Dan este mort și eu vorbesc de curcan, zise, cam tâmpit din partea mea, zise, dar nu am altă soluție în acest moment.
– Înțeleg, zise femeia, este șocul.
– Este viața mea, zise, nu șocul, am venit aici cu și pentru el… acum este mort și eu, ai tu o idee ce voi face eu aici, între aceste păduri?
– Nu, răspunse femeia, nu.
– Deci ne vedem la șapte.
Femeia ieși afară. Închise ușa, scoase curcanul și îl puse pe sobă. Așeză cu grijă farfuriile. Opt. Una pentru Dan. Mama ei îi spusese, la moartea lui Paul, că șapte zile și șapte nopți sufletul lui stă în casă. Un fel de a-și lua rămas-bun. Aprinse o lumânare și își mai turnă un păhăruț de vinars. Îl bău fără să respire. Pe fereastra spre poartă putea vedea pădurea. De fapt și-o imagina. Totul era negru. Începu să plângă cu degetele pe paharul gol.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
