Japonia și, de fapt, întregul Orient îndepărtat au reprezentat încă din secolul al XIX-lea de când și-au redeschis porțile spre Occident o continuă ”ispită” pentru creatorii și artiștii din Vest. Și acest lucru s-a întâmplat datorită misterului în care a fost, este și va fi învăluită acea zonă a mapamondului. Căci, contrar a ceea ce am vrea să credem, noi, occidentalii, nu vom reuși niciodată să înțelegem cu adevărat cultura orientală, atât de avansată și diferită de cea a noastră.
Și totuși, așa cum am spus deja, artiștii occidentali au fost mereu atrași de China și Japonia. S-au creat lucrări de arte vizuale inspirate din caligrafia și stampele japoneze. S-au scris tomuri întregi despre viața de acolo, de peste mări și țări, unele mai documentate, altele mai romanțate. Și, nu în ultimul rând, s-au compus partituri întregi de muzică inspirate din acordurile atât de exotice ale acelor țări unde Soarele zâmbește în fiecare zi pentru prima oară. Unul dintre compozitorii cei mai îndrăgostiți de acea zonă a fost Giacomo Puccini , care nu doar că a creat două opere a căror acțiune se petrece în China (”Turandot”) și Japonia (”Madama Butterfly”), dar și-a ”asezonat” mai toate operele cu influențe muzicale orientale. Cu toate acestea, astăzi o să ne îndreptăm atenția doar spre una din compozițiile lui, ”Madama Butterfly”, una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite opere din istorie, și spre spectacolul cu această creație ce a avut loc pe scena Operei Române din București, în data de 11 aprilie 2019.
Incredibil cum o montare veche de câțiva zeci de ani reușește să nu fie prăfuită și să-și mențină parfumul specific. Bineînțeles, acest lucru se datorează și soliștilor, însă este și un semn că regizorul și scenograful au avut o viziune etern și general-valabilă, astfel încât producția lor să rămână valabilă și după trecerea timpului. Așadar, varianta bucureșteană a cărei regie este semnată de maestrul Jean Rânzescu și scenografia este creată de Theodor Kiriakoff Suruceanu este încă viabilă – probabil nu pentru mult timp, dar chiar și așa, merită văzută și apreciată la adevărata-i valoare. Chiar dacă decorul primului act poate părea puțin artificial și scena puțin lipsită de personalitate – în special din cauza fundalului pictat și a pânzei de lumini ce coboară pentru a înfățișa cerul înstelat (cred că se poate găsi o soluție mai modernă aici) – se păstrează totuși o atmosferă îmbibată de orientalism, în special în cea de-a doua parte a spectacolului, unde sunt relevate toate detaliile și toată frumusețea interiorului unei case japoneze autentice.
Protagoniștii serii s-au dovedit a fi la fel de autentici, atât din punct de vedere actoricesc, cât și vocal. În primul rând, am descoperit o nouă Irina Iordăchescu (o soprană pe care, de altfel, o admir foarte mult). De data asta însă, mi s-a revelat o voce plină, puternică, aptă să zboare peste orchestra uneori cam prea puternică și care a riscat să acopere soliștii de prea multe ori. De asemenea, am descoperit profunzimi nebănuite, prin gravele impresionante, rotunde, pline și catifelate ale sopranei pe care mi-o amintesc cu plăcere din roluri ca Gilda, Lucia sau Norina. Dar iată că orice artist evoluează, iar evoluția Irinei Iordăchescu este una cu adevărat impresionantă și demnă de toate laudele. În plus, așa cum o cunosc și cum mă așteptam deja, artista a dat o maximă importanță și dimensiunii actoricești a rolului și a studiat îndeaproape detaliile gesticii japoneze, căci pe parcursul spectacolului am avut impresia că asist la un mic fragment de teatru Kabuki sau Nô – soprana a creat un întreg micro-univers de imagini și emoție doar cu ajutorul privirii, al capului și al mâinilor.
Alături de Irina Iordăchescu, s-a remarcat Antonela Bârnat, o Suzuki cu adevărat impecabilă, atât vocal, cât și ca prezență scenică. Având o interesantă paletă a ambitusului, mezzo-soprana a demonstrat încă o dată că este unul din marile atu-uri pe care opera bucureșteană le are și pe care ar trebui cu mândrie să le arate publicului mult mai des decât o face. Asemenea Irinei Iordăchescu, și Antonela Bârnat a alăturat unei voci somptuoase și pline, o parte actoricească la fel de bine studiată, dar naturală. Apoi, tenorul Liviu Indricău, în rolul lui Pinkerton, s-a dovedit o surpriză plăcută a serii (cel puțin, pentru mine). Am descoperit o voce frumoasă, un tenor cu capacități și abilități vocale-interpretative la care nu mă așteptam, dar care m-au surprins în mod plăcut. Bineînțeles, ținând cont că a debutat în acest rol nu demult, mai încape loc de perfecționare, atât vocal, cât și actoricește vorbind (i-a lipsit oarecum o doză de naturalețe). Cu toate acestea, Liviu Indricău a realizat un rol bine conturat. Nu în ultimul rând, trebuie aplaudată performanța extraordinară a baritonului Dan Indricău, debutant în rolul consulului american Sharpless. Spun acest lucru, deoarece cu toate emoțiile inerente unui debut, artistul a făcut mai mult decât doar să se achite de o datorie artistică. A încercat, pe cât posibil, să-și mascheze emoția puternică prin forța vocii și printr-un joc scenic cât se poate de firesc. Îi doresc și îi prevăd un viitor frumos în rolurile principale de bariton pe scena Operei din Capitală (și nu numai). Nu trebuie uitat nici Andrei Lazăr, unul dintre cei mai buni interpreți ai lui Goro din câți am văzut până acum. Privirile sale șirete, răutatea aspră, interesul pentru bani, toate acestea s-au îmbinat de minune cu vocea sa care a subliniat aceste trăsături de caracter. Alături de aceștia, s-au remarcat, bineînțeles, Cristina Eremia (Kate Pinkerton), Florin Simionca (Prințul Yamadori – care, în treacăt fie spus, ar merita un debut în Sharpless), Horia Sandu (Bonzo), Ion Dimieru (Comisarul Imperial – care, și acesta, ar trebui să primească roluri mai consistente, datorită vocii sale foarte frumoase și puternice) și Adrian Ionescu (Ofițerul stării civile).
Deși cu o apariție scurtă, corul Operei Naționale din București, a demonstrat încă o dată (dacă mai era nevoie) că este unul din cele mai bune ansambluri corale din lume la ora actuală și acest lucru se datorează atât regretatului maestru Stelian Olariu, cât și celui care îi duce mai departe moștenirea, maestrul Daniel Jinga. La pupitrul orchestrei operei s-a aflat maestrul Tiberiu Soare, probabil unul din cei mai carismatici și iubiți dirijori români din prezent. Ca de obicei, orchestra a sunat impecabil sub bagheta sa, deși (așa cum deja am menționat) au fost pe alocuri pasaje care au tins să acopere soliștii. Dar, bineînțeles, acest aspect ține și de acustica sălii care nu mai este cea ideală, de altădată, din pricini obiective pe care nu le voi discuta aici și acum.
În încheiere, nu pot decât să mă declar încă o dată fericit că Opera Națională București încă se află pe primul loc în preferințele mele și ale publicului și că ne delectează în continuare cu asemenea spectacole valoroase. De asemenea, îmi doresc și îi doresc instituției și, implicit, conducătorilor ei de azi și de mâine, să nu se dezică niciodată de la un crez artistic onorabil și lipsit de orice fel de compromis.
Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală
