”Femeia din tren” de Radu Comșa

376
radu comșa proza leviathan.ro magazin istoric

rubrica foto-grafii la persoana intai radu comsaCând am intrat în compartiment, ea a întors capul spre mine. Mi-a răspuns la salut, înclinându-și imperceptibil capul pe un umăr.

Căutam din priviri locul douăzeci și cinci și nu-l vedeam, dar nici nu avea importanță. În afară de mine și femeia de la fereastră, nu mai era nimeni în compartiment, iar trenul se pusese deja în mișcare. Puteam sta pe oricare alt loc.

”Cred că stau pe locul dumneavoastră…”

Se uita la mine ca o fetiţă surprinsă într-un loc interzis și a dat să se ridice. I-am spus, cât am putut mai natural, că poate rămâne foarte bine pe locul unde era. Dar a fost nevoie să insist până când ea s-a liniștit și a acceptat să îşi păstreze locul cu pricina.

Mi-am lăsat bagajul şi mi-am pus pardesiul şi sacoul în nişte agăţători minuscule pe care cei de la căile ferate şi le închipuiau foarte potrivite de clasa întâi. Apoi m-am aşezat și am privit afară. Peisajul urban, pe care încă nu îl părăsisem, era tern. Iarna, pe sfârșite, mai avea resurse, dar era toată pătată de fum, de zgură și de oameni. Am privit mai bine la tovarășa mea de călătorie.

Era o femeie suplă, cu părul blond, frunte înaltă, bărbie voluntară, nas tăiat drept, aristocratic. Ochii albaștri aveau o sclipire cenuşie sub sprâncenele arcuite, gura cu buze fine avea o tăietură un pic severă. Sacou gris-fer, cămaşă albă, naturellement, pantalon negru ajustat şi cizme negre cu toc nu prea înalt. Ten bronzat, dar nu bronzul estival, ci o culoare de lemn de esenţa rară, un bronz patinat. Am abservat după aceea că părul blond era amestecat cu fire albe. Dădeau părului acela bogat o tentă de platină. Îl purta lung până mai jos de umeri, pieptănat pe spate într-o coafură de fapt simplă, dar cu aer sofisticat. Trebuie să fi avut spre șaizeci de ani. Am strâns ochii şi printre gene am văzut-o cum arăta cu treizeci de ani în urmă. Apoi am văzut-o în faţa mea aşa cum era. Prezentul era frumos, elegant și distins. Trecutul trebuie să fi fost fabulos.

Eu lăsasem pe banchetă punga de hârtie în care aveam un sandwich și un pahar ridicol din carton plin cu o băutură carbogazoasă și mă gândeam că dacă aș umbla în ea și m-aș apuca să mănânc, aș avea sentimentul că o fac într-o sală de concert. Așa că am lasat-o să zacă acolo știind bine că în următoarele cincisprezece minute sandwich-ul se va transforma în ceva fără gust, imposibil de îngurgitat.

Femeia din fața mea păstra un aer uşor încurcat. Nu ştia ce să spună sau să facă și încerca să pară detașată. Dar am realizat că prezența mea acolo îi complica cumva starea. Încerca, pentru moment, să mascheze asta umblând prin geantă. Mi-am scos o revistă din rucsacul în care aveam laptop-ul. Parcă uşurată, a apucat și ea o revistă lunguiață care îi stătea alături. Eu aveam ”Magazinul istoric” pe care îl cumpărasem chiar din gară. L-am deschis la cuprins și am urmărit articolele, în încercarea de a alege ceva care să ma țină în priză. Am găsit și am răsfoit lent până la pagina articolului. Am început să citesc. După câteva minute am observat că femeia din fața mea privea atentă spre mine. Ori se uita la revista pe care o țineam în mână, ori la mine. Mi-am plecat ochii în pagină, străduindu-mă să nu se vadă că o urmăresc. Dar i-am auzit vocea cu intonaţie bine timbrată și melodică, șlefuită de bună educație și inteligență.

”Am lucrat la primul număr din Magazin istoric.”

Am lăsat revista pe genunchi şi am privit-o. Primul număr fusese editat cu peste patruzeci de ani în urmă. Lucrase la ”Magazin” în timp ce era studentă?

Foarte frumos”, i-am zis. Încă făceam calcule în gând și am privit-o mai bine. Deși pielea obrazului și a mâinilor părea fragilă, tenul îi era fără pată.

”Nu studentă, trebuie să fi fost elevă de liceu”, m-am gândit. Deci o pasiune juvenilă pentru istorie sau vreun părinte sau vreo rudă oarecare lucra acolo… Și ca să nu rămân doar cu aprecierea plată pe care tocmai o făcusem.

Sunteţi istoric?”

Da, am lucrat la Muzeul Naţional de Istorie, la secţia Patrimoniu şi Tezaur… De fapt am fost șefa secției Patrimoniu și Tezaur.”

Eu făceam semne de exclamație în gând.

”Atunci când am lucrat la Magazin, terminasem facultatea de puțin timp”, a mai zis.

Și mi-a spus-o cu un accent discret de cochetarie și cu parfumul neconfundat al unor vremi calme, estetice şi apuse. Ca dintr-un vechi şi elegant jurnal de modă. Iar eu n-am mai făcut niciun calcul.

Am ascultat-o în continuare. Am uitat și de foamea mea de om tânăr și de revista care rămăsese deschisă lângă mine și de vibrațiile impaciente ale telefonului care îmi anunța cine știe de mesaje teribile. Și am vorbit cu ea tot restul drumului aceluia alungat prin câmpii, strecurat printre dealuri şi strâns de munţi încă înveşmântaţi cu zăpadă. Încet-încet femeia din faţa mea îşi scutura anii şi odată cu ei îşi scutura părul cu gesturi de tinereţe, îşi mângăia bărbia sau își atingea deschiderea gulerului cu degete întinse și sensibile, cu farmecul simplu și profund al femeii frumoase cu minte pătrunzătoare. Mi-a vorbit îndelung de anii ei de şcoală, de facultate, de anii de imediat după… Uneori venea în prezent, dar parcă numai pentru a lăsa să se înțeleagă că îi era greu să intre în consonanță ce ceea ce se întâmpla în jurul ei. Și apoi se întorcea iar la zilele cu soare şi rochii pepit, în alte zile cu vânt și eșarfe albastru-de-nu-mă-uita legate în păr sau în zile cu ploi calme când în localuri anume se puteau bea cafele, din cele adevărate, turceşti si armeneşti. Am ascultat-o vrăjit de ea însăși și de lumea care umpluse compartimentul. Însă o lume din care omul pe care îl iubise statornic plecase şi în care ea nu-şi mai putea găsi pe cineva așa cum fusese omul acela.

”El îmi lipseşte cel mai mult”, a mai zis şi eu n-am mai știut ce să îi spun. Iar fantomele trecutului s-au aşezat tăcute alături de noi, pe banchetele de catifea roşie și uzată.

Apoi a venit vremea când ea trebuia să coboare. Era uşor neliniştită că nu va reuşi s-o facă la timp. Și-a pus haina scurtă și un fular alb-argintiu, flamboaiant, o concesie făcută prezentului și o favoare pe care și-o facea ei înseși. Am însoţit-o la uşa vagonului. Vagoanele alunecau acum printre zăpezi albe așternute cu voaluri de soare în galben și roz. Trenul s-a oprit lent, cu scârțâitul acela caracteristic. Am deschis uşa, am coborât și i-am oferit mâna. A coborât și ea. I-am trecut bagajul minuscul, i-am mulțumit pentru companie și am salutat-o de rămas-bun. Mi-a răspuns cu vorbele potrivite și mi-a zâmbit cu grație. A ezitat puțin înainte să pășească în stratul de zăpadă proaspătă. Mergea cu grijă pe peronul ascuns sub nea, pășind mărunt, concentrată să nu alunece. Nu mai aveam ce să spun sau să fac. Am urcat când trenul plecase cu o smucitură. Am închis uşa şi am zăvorât-o. Am văzut-o înaltă şi subţire, prin ferestrele uşor aburite, călcând prin zăpada ce strălucea în razele unui apus născându-se în roșu și auriu.

”Se potriveşte… patrimoniu şi tezaur.”

Am revenit în compartiment și m-am așezat pe locul meu. Cel din fața mea păstra năluca femeii. Trenul lua viteză, mi-am lasat privirea să rătăcească afară. Soarele căzuse dincolo de creste şi umbre lungi se întindeau acum pe pământ.

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.