Transformarea amintirii, chiar a destăinuirii, în literatură e un drum încă misterios, încă necunoscut. Nu prea știm cum se face dar cititorul de proză, de romane și nuvele remarcă de îndată când acest drum a fost parcurs. Asta presupune experiența scrisului, har și, hai să zicem în plus, o bună autosupraveghere în meșteșug.
De fapt asta reușește cu multă naturalețe scriitoarea Hedi S. Simon și are dreptate să-și adune povestirile pe care ea însăși le consideră ca fiind „reprezentative” între coperte de carte. O antologie, dacă vreți, care urmează unui lung șir de volume publicate. Decizia personală de-a împărți cartea în povestiri și articole de presă e iarăși una personală, nu o discut. Fără îndoială autoarea a vrut să pună laolaltă ceea ce ea însăși iubea ori prețuia mai mult în scrisul dumisale și e dreptul autorului de-a ni se înfățișa nouă, public, așa cum dorește el.
Într-un început vântos de ianuarie 2015, îmi amintesc eu, înarmată cu o cameră de filmat cam desuetă, am debarcat în clădirea în care funcționa ICR-ul gestionat pe atunci de atât de activa și inimoasa Andreea Soare. Prilej de-a filma scurte destăinuiri ale autorilor de limbă română din Israel și-apoi de-a le însăila într-un documentar. Mă fascinaseră întotdeauna acei oameni care, aflați departe de România, țineau cu dinții de scrisul în limba română. Atașamentul meu față de cărțile acestor autori nu a încetat nici o clipă, deși se pare că am avut de plătit în varii forme pentru această solidaritate. Dar propriile destăinuiri legate de acest lucru le voi publica cu alt prilej sau, cum ar zice povestea, aceasta-i altă gâscă în altă traistă.
Aici amintesc doar că am apăsat în acea seară de ianuarie pe butonul record și doamna Hedi S. Simon mi-a vorbit despre Cernăuți, despre suferință, despre Transnistria și despre Shoah, subiecte recurente în proza dumneaei.
La patru ani distanță, avea să-și adune prețioasele povestiri în antologia Din cioburi de cristal (*). Fiecare povestire are rostul și farmecul ei, cum remarca vorbind despre cartea dumisale un mare scriitor, poetul și eseistul Adrian Popescu, clujeanul de nespusă noblețe, rafinat critic literar, invitat la lansarea cărții acesteia organizată de Asociația scriitorilor israelieni de limbă română și de scriitoarea Ada Shaulov Enghelberg.
Și sigur că o cronică de carte s-ar cuveni să ia rând pe rând povestirile din carte: Drumuri paralele, A fost ce a fost, dar nu va mai fi, Aura, Livia, Șeindale, Un om fericit, Prietenii, Păcatele părinților. Fiecare dintre ele conturează o lume, personaje, caractere. Dar aceasta nu e o cronică, ci doar o notație colegială pe marginea unei antologii de proză, așadar îmi permit luxul subiectivității!
Despre Nostalgie vreau să vă vorbesc, căci Nostalgie e o povestire care răscolește în noi emoții și tulburări adânci, ea are molcomul prozei sadoveniene și fiorul duios al scrierii Otiliei Cazimir din inubliabila carte A murit Luchi….
„Trebuie neapărat să aflu ce se petrece pe stradă. Mă ridic în vârful picioarelor ca să mai câștig un centimetru doi de înălțime și mă înghesui cât se poate de adânc în nișa de lângă fereastră.” Așa începe povestea, povestea copilăriei într-o casă sărăcuță, înnobilată de iubirea părinților, cu respectarea obiceiurilor, cu tabieturi și speranțe și mai ales cu un spirit pozitiv impresionant, dominator. Mama: „Prin anii ’50, când poliția economică percheziționa casele oamenilor în căutare de aur, mama spunea nu o dată: ce fericită și mulțumită mă simt pentru că noi suntem săraci. Sau când ne-am întors din acel război dement și distrugător, complet sărăciți, fără un acoperiș deasupra capului, fără o haină, ea spunea tuturor ce mulțumită și fericită este că am supraviețuit toți trei, mica noastră familie, că ne-am întors nevătămați și tot restul se poate reface.”
Asta da filozofie de viață și forță de a înfrunta greutățile… Povestirea e o bijuterie, portretistica autoarei e de mare finețe, evocarea evenimentelor într-o selecție fără cusur și atmosfera generală creează adevărată emoție artistică. Strălucește figura mamei, mama din 1947: „mică, rotundă, un cocoloș cu ochi căprui și mereu zîmbitori. La ea râdeau mai întâi ochii…” Nici tata nu era mai prejos, un optimist, un om cu forța voinței de viață, până și în vremurile grele petrecute în Transnistria el aducea veștile bune, îi încuraja pe ceilalți: „Tata povestea cu toată convingerea despre grabnica noastră eliberare, despre trupele rusești care «azi-mâine» vor ocupa orășelul nostru și bineînțeles că era informat din surse sigure despre toate acestea: un evreu care locuiește la un ucrainian, care la rândul său are un cumnat legat de partizanii din munți și știe precis că…”. Portretul e formidabil îți dau lacrimile, ce-am fi noi oamenii, bulgări de viață fără această speranță care să ne țină treji…
Acea copilărie din căsuța tip vagon în care se înghesuiau mai multe familii, copilăria cu cadouri prețioase la aniversări, de pildă un toc cu peniță și un creion, copilăria cu învățăminte pentru mai apoi, pe tot timpul vieții (pâinea respectată, învelită în șervet, neirosită)… Fiecare om să guste personal partea dulce și partea amară a vieții, spune scriitoarea cu înțelepciune. Finalul este sfâșietor, imaginea mamei, ultima imagine pe un peron, învinsă în sfârșit în optimismul ei incurabil și dătător de speranță: „De patruzeci de ani visez același vis care se repetă în mod obsesiv. Mă aflu într-un tren în drum spre «acasă» și de câte ori privesc pe geam văd mereu aceeași imagine: spatele mamei îndepărtându-se, trăgând după ea picioarele obosite, singură și înfrântă. Probabil că acest vis va dispărea dată cu mine.Atunci nu vor mai exista nici bătrâneii mei. Căci oamenii nu mor decât atunci când nu mai există nimeni care să-și aducă aminte de ei” .
Prozatoare de forță și de har, Hedi S. Simon ne trimite la marile adevăruri ale vieții, de aceea proza ei este una deopotrivă solidă și tulburătoare.
Luăm ceva din Nostalgia ei ca să ne mai întărim un pic, până când imaginea noastră pe peronul inevitabil o să se estompeze și ea.
Tel Aviv
________
(*) Hedi S. Simon, Din cioburi de cristal, Editura Familia, Israel, 2019.
Vezi arhiva rubricii Cronica literară
