Trebuie să scriu această poveste. Cum aș putea să o uit? Cu toate că amintirile mele trezesc fapte ce s-au întâmplat cu mulți ani în urmă, îmi aduc aminte de toate cele întâmplate odinioară tocmai în aceste zile dinaintea Crăciunului, când văd cum sunt tăiați fără milă sute, mii de brazi, ca apoi să fie legați pe la colțuri de stradă și lăsați în grija vânturilor și a ploilor, dar și a trecătorilor nepăsători, grăbiți. Ne grăbim să împodobim străzile orașelor cu brazi tineri, ne grăbim să-i tăiem fără niciun regret, ca apoi să-i abandonăm pe nevinovații brazi sacrificați, legați de garduri și lampioane și-apoi să-i pavoazăm cu fundulițe, globuri și lameuri strălucitoare în speranța că așa ne vom bucura puțin mai mult de venirea sărbătorilor, dar nu ne grăbim să și sădim câțiva brazi în locul celor tăiați. Vrem să facem ceva bun pentru salvarea naturii și facem atât de puțin, din păcate. Dar credem că ne aducem bucuria în casă și pe străzile orașului în care locuim dimpreună cu verdele bradului tăiat pentru noi. O iluzie! Natura are nevoie de copaci vii pentru a fi salvată. Are nevoie de păduri, plămânii pământului, ca să poată respira și supraviețui… cel puțin așa se tot declară în lumea întreagă. Chiar și în recentul congres mondial, ale cărui dezbateri despre salvarea climei, a naturii și, implicit, a vieții noastre, care s-a încheiat de curând, nu s-a ajuns la nicio concluzie concretă… și copacii sunt tăiați în continuare, și pădurile dispar de pe planetă, copac după copac… Foarte trist.
Nu pot spune cu exactitate acum câți ani în urmă am fost alături de eveniment și am urmărit îndeaproape cum au fost salvați de la tăiere câțiva copaci din parcul de lângă noi. Nici nu are importanță când s-au petrecut cu adevărat toate cele ce doresc să vi le povestesc, important este doar faptul că au fost câțiva oameni, iubitori de natură, care au luat aproape fiecare copac din parc în parte la întrebări, la cercetat, la controlat și aproape o săptămână și-au luat timp și au „discutat” pe rând cu ei, apoi au deliberat între ei până s-a luat decizia definitivă: care dinre copacii din parc vor rămâne în picioare și care vor fi tăiați? Căci, aici trebuie să mărturisesc, parcul cu pricina are o istorie veche, foarte veche, așadar și copacii aliniați de-a lungul și latul aleilor sau răspândiți ici-colo pe la colțurile și gardurile dimprejur au adunat și ei mulți ani în tulpinile, crengile și rădăcinile lor. Numai eu îi știu de peste douăzeci de ani! Așa că aproape am îmbătrânit alături de ei, împreună cu ei și mă bucur tare mult de acest dar al naturii. Uneori, chiar mă gândeam să mă mut, să-mi caut un alt colț liniștit de locuit, altundeva, dar în parcul acesta îmi făcusem mulți prieteni printre copaci și, încet-încet, parcă mi-am refăcut familia cu ei, nu am mai fost singură, căci am fost primită în mijlocul lor cu atâta iubire de viață cum nici nu-mi credeam vreodată că voi mai întâlni, și-așa am rămas aici cu ei…
Au venit într-o dimineață dintr-o primăvară îndepărtată, cu câteva mașini vopsite în verde, unele purtau pe umerii lor macarale, ceva mai mici decât cele de pe șantierele de construcții, ce își puteau ridica brațul până la vârfurile cele mai înalte ale crengilor copacilor. Au venit și cu excavatoare care-și arătau colții ascuțiți gata pregătiți să scormonească la rădăcinile lor și să le rupă din pântecul pământului-mamă pentru totdeauna… Dar au venit și cu câțiva copăcei, mai tineri, cu tulpinile și crengile subțiri, a căror rădăcină era ocrotită de niște saci plini cu pământ. Au fost depuși cu mare grijă la un colț umbros, pe iarba proaspăt răsărită, semn că-și vor găsi aici, undeva în parc, noul lor domiciliu, luând locul altora mai bătrâni decât ei. Semn bun de altminteri, căci orice copac nou sădit mă bucură. „Vor fi sădiți copaci noi, mai tineri” – m-am gândit, dar bucuria era umbrită la gândul că unii din bătrânii mei prieteni vor fi tăiați și va trebui să mă despart de ei. Am rămas alături de ei urmărind îndeaproape ce se întâmpla în jurul meu.
Oamenii erau îmbrăcați în niște salopete tot verzi, ca mașinile, cu buzunare multe, de altă culoare, de un gri stins, pline cu tot felul de unelte de grădinărit, foarfeci mari și puternice, care încărcau vădit bietele buzunare ce stăteau desfăcute și burdușite ca niște saci. Erau vreo trei-patru bărbați mai tineri, alți doi ceva mai în vârstă, care păreau să fie chiar specialiștii „copacilor”, căci ei erau aceia care se opreau cu grijă aproape la fiecare pe rând, și nu sunt puțini!, analizându-i cu o privire atentă, de parcă ar fi așteptat un răspuns de la ei. Aproape că vorbeau cu ei, conversau în tăcere, din priviri… „Hei, tu cum te simți? Te simți în puteri? Mai reziști vânturilor și ploilor? Căldurilor verii?”‒ părea că-l întreabă și rămâneau o clipă alături de el cercetându-i tulpina, ridicând privirea spre înaltul coroanei sale așteptând răspuns. Unii copaci răspundeau grăbit, legănându-și crengile ușor în dreapta și în stânga, la fiece adiere de vânt, de parcă ar fi vrut să le spună: „Da, totul e bine cu mine. Mă simt încă în puteri și rădăcinile mele sunt încă bine înfipte în pământ”… alții rămâneau tăcuți, cu crengile groase, împietrite de groaza tăierii. Ei erau cei mai bătrâni din parc. Dar cei mai mulți au rămas liniștiți, tăcuți (Ah, tăcerea demnă a copacilor! De la ei am învățat să tac în liniște și le mulțumesc pentru asta, lor, prietenilor mei, copacii.) pe marginile aleilor și-și vedeau de treabă mai departe, legănându-și crengile. Așa cum s-a întâmplat cu toți teii aliniați pe una dintre aleile centrale. Au rămas drepți, nemișcați și-ți dădeau impresia că nu au nicio teamă că vor fi tăiați. Ei erau garda de pază a celorlalți. Adevărați soldați, la fel îmbrăcați, înfrunzeau la fel, înfloreau la fel, aveau aceeași înălțime, erau drepți și cu coaja tulpinilor netedă, brumărie-verde. Păzeau și umbreau băncile, ocroteau trecătorii grăbiți ce traversau parcul spre treburile lor în oraș, știau tot ce se întâmpla în parc, totul era sub observația lor discretă. Nu atrăgeau deloc atenția nimănui cu nicio mișcare sau șoaptă grăbită, așa cum făceau mestecenii. Între timp, unii dintre copacii răspândiți ici-colo prin parc, au fost scurtați, frezați, li s-au tăiat doar câteva crengi răzlețe, uscate, de către băieții mai tineri puși pe treabă, fără să mai aștepte decizia celor mai în vârstă. Specialiștii își vedeau mai departe, liniștiți, de treabă și conversau cu bătrânii copaci… Asta a fost în prima zi, când s-au auzit pe ici-colo ferăstraiele ce scurtau, rotunjeau coroanele copacilor… apoi au urmat două zile de liniște, nu s-a mai auzit niciun fierăstrău scârțâind în mâna tinerilor urcați pe scări telescopice ca să ajungă la înălțimea dorită sau așezați comod în căușul micilor macarale, doar greblele și măturile le-au luat locul și au făcut curățenie în jurul copacilor nou frezați. Căpătaseră cu adevărat o altă alură. Păreau deodată mai drepți, mai tineri, nu mai erau așa de rășchirați și, mai ales, fuseseră descotorosiți de toate ramurile uscate, fără viață, inestetice, care le dăduseră o haină puțin zdrențuită, obosită. Acum arătau altfel, proaspeți, odihniți, pregătiți să întâmpine primăvara care abia aștepta să vină, să reînfrunzească, să recapete viață. Și așa au mai trecut două zile și chiar eu m-am liniștit la gândul că de astă dată au scăpat, atâta le-a fost sortit să trăiască și ne-am bucurat împreună. Vechile cărări bătătorite au devenit alei pietruite. Noile alei au fost apoi cu grijă măturate, unele chiar asfaltate. Felinarele au fost și ele curățate, spălate, vopsite, becurile schimbate… unele felinare au fost chiar desființate. Mirare mare pe noi, locuitorii din jur, care am rămas cam nedumeriți. Ne-am speriat că va fi întuneric pe alei noaptea și discutam între noi cu glasurile îngrijorate, pînă am aflat adevăratul motiv al desființării câtorva surse de lumină. În colțurile parcului nu a mai rămas niciun felinar care să lumineze, și totul pentru binele păsărilor. „Ca să nu fie deranjate, în cuiburile lor, în timpul nopții, de lumina becului”… ni s-a spus. Așa să fie! Pentru binele păsărilor!? Dar, din păcate, în ultimul timp numărul lor s-a redus vădit. Nu se mai aud mierlele și nici ciocănitorile. Numai ciorile, câteva coțofene curioase și repezite și porumbeii sălbatici au mai rămas. Oh! Dar asta este o altă problemă! Apoi le-a venit rândul unghiurilor și colțurilor din micul parc, care au fost săpate, curățate de toate tufișurile, buruienile, scaieții și de zmeura care se cățărase pe gardurile împrejmuitoare. O zi întreagă s-au ocupat cu asta și cu acoperirea tuturor găurilor făcute de iepuri, arici, de căței, de veverițe… Totul curățat, greblat și semănat cu iarbă… Și uite așa, de atunci încoace au dispărut și iepurașii și veverițele și aricii din parc. Deh! Ghindele și alunele au rămas pe jos, neculese de nimeni pentru veverițe… iar o altă problemă care ne preocupă, grija față de natură!
Când totul părea să fie gata și aproape toți copacii răsuflau ușurați că au trecut ca prin urechile acului și s-au salvat, rămânând în picioare și se uitau doar cu coada ochiului la copacii tineri, noii veniți care, sprijiniți unul de altul pe iarba verde, își așteptau doar locul unde să fie plantați. „Unde vor fi oare sădiți noii veniți?”, se întrebau unii, alții ridicau doar ochii și crengile spre cer a răgăciune… „Doamne, salvează-ne!” Apoi a urmat un moment scurt de tăcere printre ramurile copacilor, de așteptare, ici-colo doar câte un murmur înfundat ce se strecura printre ei, ca un oftat de îngrijorare sau de ușurare? Nu știu! Cei mai bătrâni se întrebau dacă nu vor fi ei primii sacrificați și locul lor va fi luat de cei tineri? Își murmurau în șoaptă frica ce îi înconjura. Foșnetul cel mai neliniștitor se putea auzi însă în jurul celor șapte brazi, singurii din parc, care stăteau aliniați de mulți, mulți ani, unul lângă altul, în mijlocul parcului, formând un zid verde, înalt, ce marca latura cea mai frumoasă. Stăteau unul lângă altul ca niște ostași ce apărau de zeci de ani liniștea din jurul lor. Și murmurul neliniștitor al acelor de brad a devenit și mai vizibil în momentul când cei doi bărbați mai în vârstă s-au oprit un timp mai lung în dreptul lor și i-au privit de sus în jos cu un ochi cercetător, le-a măsurat grosimea tulpinilor, le-au apreciat starea, și-au notat câte ceva, pesemne ceva foarte important, i-au fotografiat și-apoi au plecat. Tulpinile celor șapte coniferi sunt atât de puternice și de groase că eu nu am reușit niciodată să-i cuprind cu brațele mele, să-i îmbrățișez, dar m-am simțit mereu ocrotită de ei, când mă aflam în preajma lor, când găseam răcoarea umbrei, în verile fierbinți, sub ramurile lor. Toți șapte erau puternici, cu tulpina groasă și ramurile mereu verzi, erau înalți și drepți, totuși între ei a rămas o neliniște ce i-a însoțit toată noaptea. A urmat o noapte de coșmar, de nesomn și pentru ei, dar și pentru mine, căci auzisem cum vorbeau „specialiștii” despre starea celor șapte conifere, care nu era cea mai bună, după părerea lor. Erau bătrâni, se pare că erau cei mai bătrâni dintre toți copacii parcului, iar soarta bătrânilor este pecetluită, după cum se știe… „Nicio șansă de supraviețuire ”, mi-am zis în sinea mea, ca să nu fiu auzită de bunii mei prieteni. Abia am așteptat să vină noua dimineață și să mă duc în parc ca să fiu alături de oamenii cu salopetele lor verzi și de prietenii mei cei bătrâni, brazii. Nu eram singura venită, mai erau și alți vecini de prinprejur, toți doream să aflăm ce s-a decis, ce se va mai întâmpla în parc. Într-adevăr, oamenii cu salopetele lor verzi au venit dis-de-dimineață, au marcat cu o vopsea roșie doi-trei copaci, diferiți, așezați foarte departe unul de altul și singurul nuc care mai rămăsese din grădina de odinioară și care se afla în fața celor șapte brazi a căpătat semnul roșu desenat pe scoarța tulpinii. Nu m-am desprins de la locul meu de observație și am rămas aproape cu răsuflarea oprită și cu inima plină de emoții când i-am văzut că s-au oprit cu vopseaua roșie în mână în dreptul prietenilor mei. Mă întrebam, desigur, dimpreună cu ei, ce va urma, care le va fi soarta? Și-atunci am auzit o voce care s-a rostogolit ca o răsuflare binefăcătoare printre tulpinile așezate una lângă alta, parcă așteptând verdictul… „Die Geschwister bleiben” și-apoi a mai spus ceva: „alle anderen die markiert wurden, werden ersetzt, heute noch”. (Frații și surorile rămân. Toți ceilalți care au fost marcați, vor fi înlocuiti chiar azi). Și au plecat. Am răsuflat ușurați. Adică eu și brazii mei prieteni. Pentru că „Die Geschwister” erau ei, căci, într-adevăr, păreau că sunt o familie, frați și surori care zeci de ani au trăit alături, împreună, în armonie, ca într-o frumoasă familie, până la adânci bătrâneți. Și vor mai trăi mai departe. Îi văd mereu de pe balconul meu și-mi place să îi știu acolo, în parc, așteptându-mă.
Pesemne că în spatele lor se ascundea o poveste, pe care eu nu o știu, și de aceea erau numiți „Die Geschwister”, adică erau frați și surori. În limba germană există o asemenea expresie, și nu e singura care să exprime într-un cuvânt înțelesul exact al „fraților și surorilor” la un loc, așa cum, atunci când spunem „părinți”, înțelegem „mama și tatăl”, dar „frații și surorile” la un loc nu au nicio altă formulare verbală care să exprime înțelesul într-un cuvânt. Căci în cuvântul german „Die Geschwister” sunt toți frații și surorile dintr-o familie la un loc… Așa cum sunt și cei șapte brazi din parcul de aici. Eu am socotit că cinci dintre ei erau frații, căci erau mai înalți și mai puternici și stăteau foarte aproape unul de altul parcă sfătuindu-se mereu la bine și la greu, iar două erau surori, mai mici de statură, mai subțiri. O familie frumoasă, ce e drept! Mai știam în parc două surori, care se aflau în altă latură, mai departe și pe care le-am surprins uneori sporovăind între ele, chicotind printre frunze. Sau cei trei gemeni, chiar de pe aleea principală, un grup absolut deosebit, alcătuind împreună un adevărat aranjament statuar. Un trunchi cu trei tulpini pornite dintr-o singură rădăcină puternică. Între brațele lor se mai cațără copiii și se ascund sau se bucură de umbră. Mai sunt mulți alți copaci singuratici, gânditori și tăcuți. Se înțeleg unii cu alții și-și întind brațele crengilor într-o apropiere armonioasă, prietenească, ca între membrii de familie… nu trebuie neapărat să fie toți frați și surori!… Mă simt bine la umbra lor, ocrotită de ei, atunci când plec fruntea și le ating coaja tulpinii și-i îmbrățișez, căutâdu-mi liniștea și cerându-le ajutor, în momente de neliniște și slăbiciune, puterea tulpinii lor îmi redă și mie cu dărnicie putere din seva puterii lor. Este o simbioză între om și natură, este o comunicare totală de suflet și de gând pe care o caut și o regăsesc de fiecare dată. Îmi place să stau de vorbă cu copacii. Ei mă ascultă răbdători și mă înțeleg. Și ne înțelegem și ne armonizăm. Ne înțelegem reciproc bucuriile și tristețile, ne facem părtași la unele întâmplări ale vieții… și asta a fost dintotdeauna prezentă și remarcată, și povestită. Numai când mă gândesc la versurile Mioriței: „Soarele și luna/ Mi-au ținut cununa/ Brazi și păltinași/ I-am avut nuntași/ Preoți, munții mari/ Păsări lăutari/ Păsărele mii/ Și stele făclii” și-mi dau seama cât de aproape este natura de noi și cât de generoasă, nu ne rămâne decât să nu uităm să ne aplecăm sufletul, inima, gândul, la freamătul ei permanent, spre întrajutorare reciprocă. Este o legătură statornică, o liană sufletească care rămâne între noi și natură mereu vie, verde… Cum de altfel, nici versurile eminesciene din poezia Ce te legeni? nu rămân departe de acest adevăr, conversația versificată cu codrul pe care o poartă poetul, o port în suflet când mă aflu în mijlocul lor, al copacilor și o îngân în gând … „– Ce te legeni codrule,/ Fără ploaie, fără vânt,/ Cu crengile la pământ?” și codrul nu-și lasă așteptat răspunsul, nu trebuie decât să avem cuarajul să-l întrebăm, să ne apropiem privirea de el și să-l ascultăm: „– De ce nu m-aș legăna,/ Dacă trece vremea mea!/ Ziua scade, noaptea crește/ Și frunzișul mi-l rărește,/ Bate vântul frunza-n dungă/ Cântăreții mi-i alungă,/ Bate vântul dintr-o parte –/ Iarna-i ici, vara-i departe./ Și de ce să nu mă plec,/ Dacă păsările trec!/ Peste vârf de rămurele/ Trec în stoluri rândunele,/ Ducând gândurile mele/ Și norocul meu cu ele./ Și se duc pe rând, pe rând/ Zarea lumii-ntunecând,/ Și se duc ca clipele,/ Scuturând aripile,/ Și mă lasă pustiit,/ Veștejit și amorțit/ Și cu doru -mi singurel,/ De mă-ngân numai cu el!”
Of, codrule, te cred și te înțeleg! Așa îmi merge și mie de la un timp încoace…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
