O cafenea cu terasă minusculă și o dimineață devreme cu soare. Atât de devreme încât e un pic înainte de deschidere și atât de înainte încât, cerând cafea, stric ordinea de început de zi și dau de lucru neașezat fetelor de acolo. Mă ofer să îmi duc singur cafeaua și apa pe terasă. Cea cu părul strâns și ochii de faianță, aceea care zâmbește reținut, îmi zice să mă așez undeva, și că mi le va aduce ea. Și-așa face, și îmi pune pe masă cafeaua fierbinte și apa rece și înțepătoare. Apoi se întoarce la ale ei.
Stau cu picioarele înțepenite în podeaua de lemn a terasei, cu coatele sprijinite pe masa acoperită cu lac tern și nefericit, și îmi las capul pierdut în aerul albastru limpezit de toamnă. Cafeaua aburește lent și reflexiv în ceașca largă. Apa pocnește mic și nedeslușit în paharul înalt. Pe masă am rebusul vechi, același din copilăria mea, diferit doar prin coperta lucioasă de acum. Creionul cu gumă e așezat peste definiții, alături de careul unde începusem să completez cu majuscule înalte și ronde. Ca în vremuri trecute. Vremurile acelea care par a fi fost bune, căci sunt privite de la distanță. Acum, însă, timpul e în falie și doar mă las străbătut de dimineața ce se scurge încet printre ceasurile cu cifre romane spânzurate pe clădirile înfipte în cer. Stau cuminte, pe jumătate întors cu spatele la aleea strecurată îngust de-a lungul meselor și băncilor tâmplărite din lemn masiv. De partea cealaltă a aleii, un lung spațiu verde își poartă magnoliile și arțarii arși de diminețile lui octombrie și își etalează marginea încărcată cu iarbă autumnală strânsă în bordura de blocuri albe. Trecători se scurg foșnit pe lângă mine, aproape fără să îi văd. Două-trei cupluri la cumpărături mărunte combinate cu o plimbare ad-hoc, o mână de doamne fanate ieșite la vedere, bărbați grăbiți, pășind îndesat a trebi serioase, de fapt, doar cu intenția unei beri matinale și a unui bilet loto. Câțiva copii cu chef de joacă. Unul lovește pălăria mea de fetru verde, o știți, cea cu pene mici și albastre de gaiță, adunate strâns și înfipte la panglica de piele cusută. E repede apostrofat de însoțitoarea-i, într-atât de tânără că nu îmi vine să o cred mamă-sa. Puștiul se reculege, pălăria se leagană periculos, dar și unul și altul își revin: copilul o ia după prea-tânăra-posibilă-mamă, pălăria sfârșeste prin a rămâne agățată pe colțul spătarului băncii. Trec însă, mai ales femei tinere. Le văd de la distanță, le pierd din vedere când se apropie, dar le aud pășind în felul acela în care pășesc ele adesea, cu viața țâșnind sprințară de sub tocuri, cu semi-țâfnă pocnind veselă la fiecare țăcănit pe caldarâm.
După o vreme aud prefirându-se pași mai lenți care se apropie și când par a fi lângă mine aud slab, dar distinct: ”E băiatul Licăi! Dacă-ți spun!” Întorc capul cât pot de discret și periferic văd un cuplu în vârstă. Au trecut de mine, îi văd din spate. Caut să îmi dau seama cine e femeia care vorbise. O ființă micuță, cu ținuta dreaptă, dar plăpândă, cu un pas în care se ghicesc ani lungi și nu prea ușori. Părul vopsit castaniu-cald, argintiu la rădăcină, stă paj pe umeri. Nu își dă seama că o urmăresc, a întors capul spre mine și o văd bine. O față plăcută, cu trecerea timpului gravată fin pe obraji, o față dominată de ochi albaștri în care stă aprinsă lumina descoperirii când repetă șoptit, convins și cu un fel de bucurie: „E băiatul Licăi”. Bărbatul de lângă ea, ușor încovoiat, alb, mormăie ceva neîncrezător, privește oblic și scurt spre mine și își continuă drumul. Femeia, păstrând aceeași privire plină de lumină, insistă către omul de lângă ea: ”Ei, dacă-ți spun, e băiatul ei…”. Și tonul ei îmi indică precis că Lica a însemnat ceva pentru ea. Cei doi se apropie de capătul clădirii cafenelei, merg în așa fel încât e clar că o vor lua după colț și vor părăsi aleea potopită de aerul săgetat de soarele împuns printre copaci. Chiar înainte să cotească își întorc privirile încă o dată. Femeia cu aceeași lumină albastră – acum voalată de distanță. Bărbatul, rămas puțin în urmă, privindu-mă – tot nedumerit, tot neîncrezător. Apoi dispar amândoi pe după zidul de piatră inegală. Întors pe jumătate, privisem tot timpul spre ei încercând să aud ce spun. Ochii femeii, deschiși și plini de lumină îmi dăduseră un vag sentiment de ”déjà-vu”, dar nu îi putusem lega de nicio amintire limpede. Mi-a trecut prin minte să o întreb de unde o știa pe Lica și cum de găsise băiatul de odinioară sub omul cu barba și părul grizonate. N-o fac, dar realizez de ce mă atinseseră încă de la început vorbele auzite și trăiesc mirat și adânc descoperirea făcută de femeia cu lumini albastre. Îmi consum momentul în tăcere și nemișcare.
Mă întorc la cafeaua mea. Oglinda neagră și fierbinte din ceașcă reflectă văzduhul. O las neatinsă să se răsfețe îmbrăcată cu cerul străbătut de vânturi. I-aș fi putut spune totuși ceva acelei femei? Nu, nimic. Sau aproape nimic. Poate doar un singur lucru, venit pe cât de simplu, pe atât de neașteptat, chiar și pentru mine: ”Da, așa e! Eu sunt băiatul ei, băiatul Licăi”.
Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa
