”O limpezime înaltă” de Costin Tuchilă

626
Costin Tuchilă George Georgescu dirijor calendar leviathan.ro
George Georgescu

George Georgescu (12 septembrie 1887, Sulina – 1 septembrie 1964, București)

fila de calendar rubrica leviathan.ro”Un mare dirijor, fin, un muzician inspirat, un artist remarcabil… toate acestea sunt nişte caracteristici banale şi de obicei nu-ţi spun mare lucru, însă câteodată, într-adevăr, foarte rar, înţelesul adevărat al acestor cuvinte, care ne-au devenit obişnuite, parcă izvorăşte afară […] Şi cu Georgescu lucrurile stau tocmai aşa […] El niciodată nu căuta să epateze publicul cu efecte nemaiauzite, nu inventa niciodată nişte tempo-uri neobişnuite, nişte nuanţări inimaginabile. El pur şi simplu interpreta magistral muzica.”

Rândurile de mai sus aparţin lui Aram Haciaturian. Dacă nu strălucesc stilistic, ele rostesc george-georgescu-costin-tuchila-dirijori-romani-eroica-brahms-naturaleteun fapt esenţial pentru arta dirijorală a lui George Georgescu. Farmecul lui izvora dintr-un amestec invizibil de înţelepciune, sensibilitate şi fantezie. Din liniştea firească a acestei combinaţii, din sugestia ei de ordine naturală. Totul părea de o limpezime înaltă, orânduit şi statornic iar această înălţime putea deveni pe neaşteptate familiară, ”cu o uşurinţă de invidiat”. George Georgescu inspira acea nobleţe a spiritului senin, care ştie să aşeze fiecare formă în matca ei, să dea volumelor armonie, să facă din disciplina riguroasă a unei linii sau culori elemente de supleţe. Vigoarea extremă sau delicateţea extremă, mişcarea grandioasă ori aburii sensibili ai unei melancolii secrete, tonul aspru, definitiv lângă spirala fugară a himerei găseau, fiecare, registrele adecvate de naturaleţe. Găseau cu deplină discreţie, fără afişarea vreunei urme de ostentaţie, măsura exactă a stilului unei epoci, compozitor, perioadă de creaţie.

Nu l-am ascultat într-o sală de concerte pe George Georgescu. Nu am amintiri directe, impresiile mele se rezumă la experienţe discografice şi la surse livreşti. Dar şi pentru cel care ascultă înregistrarea versiunii unei singure lucrări binecunoscute este certă dimensiunea unui muzician într-adevăr unic, aşa cum s-a spus. A unui dirijor care întinerea cu douăzeci de ani când urca la pupitru, după spusele instrumentiştilor Filarmonicii ”George Enescu”. Dacă prin tinereţe înţelegem, pe lângă prospeţime, bucuria intensă şi pură care transformă momentele de mare efort, încordarea, patima chiar în lejeritatea unui zbor cu mişcări totuşi supravegheate de o mereu activă luciditate.

Ascultat cu atenţie, ”instrumentul” pus în mişcare de George Georgescu e desăvârşit chiar şi acolo unde un amănunt sau chiar ansamblul pot fi puse în discuţie (dar ce nu poate fi pus în discuţie în materie de artă interpretativă?), unde există mai multe puncte de vedere, fiecare acceptabil, dacă nu chiar îndreptăţit. Dincolo de orice îndoială rămân însă calitatea sunetului şi coerenţa viziunii. În simfoniile de Brahms, de exemplu, George Georgescu mi se pare cu adevărat extraordinar. Între dirijorii de astăzi, numai Sergiu Celibidache rivalizează cu sunetul brahmsian al maestrului de altădată al Filarmonicii, cu atât de potrivita turnură sentimentală a frazei lui Brahms.

În Simfonia a III-a în Fa major, op. 90, expresia atât de sensibilă a acelui romantism care, chiar şi atunci când se străduieşte să fie eroic, rămâne crepuscular, are o ordine lăuntrică sesizată de puţini dirijori. Nimic în plus, nici o tuşă făcută să apese aceste tonuri care nu mai sunt energice – sunt doar amintirea sentimentală a unei energii. ”Eroica” brahmsiană, cum a fost repede numită Simfonia în Fa major, este de fapt biruinţa poetică a unei melancolii adânci, cu trecătoare accente de disperare, dar lipsită de anxietate. O veşnică nelinişte se vede consolată de momentele de meditaţie senină. Şi peste toate, o armonie, asemeni unei îndelungi prefaceri de vechi amintiri, articulate într-un univers care excelează prin fluiditate. George Georgescu – o dovedeşte discul ECE 03178 (1987), care reţine o înregistrare radio cu Filarmonica ”George Enescu”, reeditat alături de versiunea Simfoniei a IX-a de Schubert, ECE 03177 – excela în articularea de rară expresivitate a frazelor acestei celebre simfonii, de o celebritate care ajunsese să-l deranjeze pe Brahms însuşi. Excela în valorificarea tensiunilor fiecărei mişcări, a momentelor când respiraţia scade, a arcurilor melodiilor şi mai ales a relaţiilor sensibile dintre ele, vizibile în pasajele de trecere ori în acea comparaţie pe care involuntar o faci între modurile de a conferi căldură unei teme sau alteia. Şi poate că acest cuvânt nu e gratuit. Muzica lui Brahms are, la George Georgescu, o căldură şi deopotrivă o transparenţă greu de surprins în puţine cuvinte. Este atâta afecţiune dar şi atâta inteligenţă, discreţie şi eleganţă în această versiune de la sfârşitul carierei dirijorului. Simfonia a III-a de Brahms era una dintre preferinţele maestrului: a dirijat-o pentru prima dată în Bucureşti, la 4 aprilie 1920; pentru ultima dată, în penultimul său concert, din 23 mai 1964, la Ateneu, într-un program care a mai cuprins Concertul nr. 2 în Si bemol major pentru pian şi orchestră de Brahms, interpretat de Sviatoslav Richter.

Armoniile dau ele însele o senzaţie de plutire, prezentă încă de la început – coloanele de acorduri la suflători, cu acele nebănuite clarităţi, adesea înecate de dirijori mediocri. Tema I, în registrul acut al viorilor, nu e mai învolburată decât trebuie, acest Allegro con brio nefiind propriu-zis eroic, ci, mai degrabă o revărsare de pasiune sentimentală în care se întrevede melancolia. Melancolie care se insinuează chiar în liniştita temă a II-a, cu sugestiile ei narative, stilizate, intonată – într-adevăr graţios – de clarinet, şi mai ales în dezvoltare. Secunda micşorată din tema I (la bemol-sol, măsura 5) e foarte accentuată în interpretarea lui George Georgescu, pentru a marca ritmul acestei revărsări de pasiune. Dar, imediat, interiorizarea, cu penumbre şi răscoliri sentimentale, va câştiga disputa pe un tărâm al deplinei sincerităţi.

Dar ce anume indică sinceritate în arta interpretativă? Cum e consfinţită această sinceritate? Probabil că acel sentiment de lejeritate şi naturaleţe – în frazare, în armonii, în timbre, din belşug reliefate în Andante şi Poco Allegretto, cu nobila temă a violoncelelor. Aici, ritmul interior al frazei îl conduce pe George Georgescu la scurtarea optimii din măsura a treia, slăbită ca nuanţă dinamică (descrescendo) şi parcă închisă într-o scurtă pauză de respiraţie. Sunetul acesta nu e deloc cântat şi desigur s-ar putea discuta mult dacă aşa e mai bine sau mai rău. Dar învăluirile, contrastele, strălucirile de o clipă şi stingerea unor acorduri, apoi o anumită robusteţe misterioasă în rostirea temei în fa minor din ultimul Allegro şi construcţia încă evocatoare, cristalul alămurilor şi sensurile lirice care îşi fac loc în prefacerile avântate din finalul destul de neobişnuit, sunt de un farmec inegalabil. Căci uimitoarea sensibilitate a detaliului, nota încântat Mstislav Rostropovici, îşi dădea mâna cu o imensă inteligenţă. Bogăţia de sensuri extrase din punerea în funcţiune a uriaşului instrument vorbea în primul rând de puterea de cuprindere a spiritului. ”Era unic, atât ca persoană, cât şi ca şef de orchestră.”

”Rolul lui George Georgescu în viaţa culturală a ţării sale a fost uriaş. A familiarizat publicul cu marele repertoriu clasico-romantic, a impus pe cei mai valoroşi compozitori contemporani din lumea întreagă, a susţinut fervent şi cu mare eficacitate muzica românească. Din imensul repertoriu de peste 500 de lucrări, peste 100 au fost titluri româneşti, iar dirijorul nu s-a mulţumit cu prime şi ultime audiţii, ci a programat această muzică, la care evident ţinea mult, cu o insistenţă admirabilă atât în ţară, cât şi în străinătate. În repetate rânduri au apărut în programele sale Mihail Jora, Paul Constantinescu, Mihail Andricu, Theodor Rogalski, Dinu Lipatti şi mulţi alţii. Din creaţia enesciană a avut permanent în atenţie Suitele de orchestră numerele 1 şi 2, Simfonia I, Rapsodiile, Poema română, Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră.

Discografia lui George Georgescu nu este foarte bogată. Ceva mai mult: difuzarea înregistrărilor sale (între care numărăm o integrală a simfoniilor beethoveniene) nu a fost totdeauna cea mai favorabilă. Tocmai de aceea, un disc precum cel de faţă vine să reamintească publicului valoarea şi dimensiunea unui dirijor a cărui prezenţă în cultura românească a fost integral benefică. Înregistrările istorice ale lui George Georgescu mărturisesc şi astăzi, chiar dincolo de limitările tehnicii acelor vremi, despre marea capacitate a dirijorului de a lumina semnificaţiile pieselor pe care le oferea publicului.” – Pascal Bentoiu, din prezentarea CD-ului ”Arta lui George Georgescu – Mihail Jora, Theodor Rogalski, Paul Constantinescu, Constantin Silvestri, George Enescu”, București, Editura Casa Radio, col. ”Maestro”, 2012. Detalii click aici.

Vezi și: ”Arta lui George Georgescu – Beethoven”, București, Editura Casa Radio, col. ”Maestro”, 2012, click aici.

Pagina de facebook George Georgescu

Vezi Arhiva rubricii Filă de calendar

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.