Când scriu aceste rânduri, liniștea de după Sărbătorile Crăciunului pătrunde în odăile caselor și în sufletele creștinilor. Luminițele ghirlandelor care au poavazat încă din noiembrie ferestrele, balcoanele și casele oamenilor, se sting pe rând, încet-încet, făcând loc întunericului lungilor nopți de iarnă. Feeria de dinaintea Crăciunului, bucuria întâmpinării și a pregătirilor acestei frumoase sărbători, îmbie fiecare om să-și lumineze în fel și chip viața, vestind astfel apropierea acelor zile sfinte de 24, 25 și 26 decembrie, nașterea lui Iisus. Am trimis și am primit cu o emoționantă nerăbdare și cu o imensă mulțumire o năvală de felicitări către cei dragi nouă, cu care ne-am umplut faptele și sufletele din dorința sinceră de a exprima și dovedi tot binele și curatele gânduri ce ne însoțesc în mod special în aceste zile, de a deveni mai buni, mai fericiți, mai iubitori, mai îngăduitori, mai credincioși. Din dorința împlinirii tuturor urărilor, din dorința de a ne arăta întreaga nețărmurită bucurie de a fi din nou eliberați de frica unei boli care ne-a copleșit viața mai bine de doi ani, ne-am lăsat învăluiți de miracolul acelor clipe deosebite, crăciunești, cu liniștea și credința în suflet că totul se va împlini întocmai, după fierbintea noastră dorință de binecuvântată ascultare cerească. Și, cu adevărat, nimic nu este mai lesne de pășit pe calea credinței decât crezând în bine și în frumos toată viața, tot timpul, nu numai în preajma Sărbătorilor.
„De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”, cu aceste vorbe ne cheamă însuși Iisus Hristos înspre dreapta credință.
Gândurile năvălesc de departe și mă lasă pentru o clipă să retrăiesc clipe de neuitat, petrecute cu mulți ani în urmă, alături de minunata mea prietenă Viorica. Ea dorea să ia un interviu unui cunoscut teolog bătrân, retras, după mulți ani de slujire a credinței, într-o mică mânăstire, undeva pe lângă București. Nu mai știu exact unde, dar îmi amintesc cum ne-am pus încă dis-de-dimineața pe drum, călătorind cu tot felul de mijloace de transport. Odată ajunse la lăcașul sfânt, am intrat direct în micuța biserică, așezată undeva într-o curte plină cu flori, copaci și alei luminate de un soare de vară. Biserica era plină. Slujba era aproape pe sfârșite. Bătrânul preot cădelnița în dreapta și în stânga, răspândind mirosul de tămâie peste tot în jur, peste capetele enoriașilor murmurând ultimele rugăciuni de smerenie și de curată iubire închinată lui Dumnezeu. Apoi s-a oprit în fața altarului, a depus cădelnița undeva în mâna unui dascăl, ce stătea în dreapta lui, îmbrăcat într-un costum negru, cu cămașa albă, care arăta foarte smerit și pătruns de misiunea lui. Totul plutea într-o atmoseră de așteptare, mirosul de tămâie însoțea fiecare răsuflare a credincioșilor aflați în biserică. Femeile erau îngenuncheate în partea stângă a altarului, iar bărbații stăteau în partea dreaptă, cu capetele descoperite și aplecate, dar stăteau în picioare… Am rămas cu prietena mea undeva în spatele unei coloane, lângă ușa de la intrare, din dorința de a nu deranja… eram doar două străine… în așteptarea sfinției sale, teologul înțelept, care nu se aflase în biserică, cum bănuisem noi. Și atunci preotul a început să vorbească liber, cu un glas ridicat către ceruri, vorbind despre păcatele omenești, despre necredință, cu chipul deodată înroșit de rușinea celor spuse… Cu degetul arătător ridicat în sus, către cupola înaltă a bisericii, cu ochii înflăcărați și puțini răi îndreptați către femeile îngenuncheate, bătrânul preot acuza necinstea femeilor ca pe un mare și de neiertat păcat. Păcat de moarte… Femeile îngenucheaseră vinovate și mai mult, iar bărbații își ridicaseră capetele, parcă dorind să asculte și mai atenți la cele spuse de bătrânul preot. Am ieșit grăbite din incinta bisericii, parcă rușinate de invocarea păcatelor de moarte de către preot și spre norocul nostru tocmai sfinția sa, înalta față bisericească, ne căuta prin curtea bisericii. I-am povestit de cele auzite în biserică și, cu o voce zâmbitoare și plină de îngăduință, ne-a lăsat să înțelegem că unii preoți mai bătrâni se opresc des la asemenea subiecte în prelegerile lor păcatele omenilor, și a trecut repede la un alt subiect. Îmi luasem cu câteva zile înainte două cărți de la un anticariat, o Psaltire și o carte de Acatiste, pe care doream să le iau cu mine în Germania, dar nu înainte de a fi sfințite de un preot… L-am rugat cu o voce pioasă să-mi sfințească cărțile abia cumpărate… S-a uitat la ele cu ochii unui sfânt, a unui duhovnic, și mi-a răspuns: „Eu nu am puterea să le sfințesc. Ele sunt sfinte prin conținutul lor” și a făcut semnul crucii deasupra palmelor mele, în care se odihneau cele două cărți sfinte, apoi s-au retras pentru interviul ce dorea să-l ia Viorica pentru Radio, undeva, în liniștea unei chilii, iar eu m-am retras, la rândul meu, în curtea bisericii, în natură. Ascultam copacii murmurând, ascultam florile șoptind între ele rugăciuni felurite, ascultam cântecul păsărilor. Mi-am ridicat ochii către cer și m-am rugat să fiu ajutată să pășesc pe drumul dreptei credințe… Așa am făcut de atunci mereu. Natura a rămas biserica mea, aici, în Germania. Ea m-a ajutat, m-a ocrotit cu puterea pe care o are dată de Dunnezeu și m-a învăluit mereu în mantia credinței… a dreptei credințe înspre liniștea și smerenia interioară. Poate tocmai de aceia, m-am bucurat mult când, mai deunăzi, parcă tocmai spre a-mi întări dreptul crez în drumul vieții, când am găsit spre citire următoarele, pe care-mi îngădui, la finalul acestui Decupaj, a vi le încredința spre citire, fără a-mi îngădui, însă, să mai adaug vreun cuvânt. Când Albert Einstein era întrebat de studenții săi dacă crede în Dumnezeu, răspundea mereu: „Cred în Dumnezeul descris de Spinoza”. Doar cei care îl citiseră pe Spinoza au înțeles răspunsul. Spinoza, se știe, și-a petrecut timpul, viața studiind cărțile sfinte și filozofia. Într-o zi Spinoza a scris: „Nu știu dacă Dumnezeu a vorbit cu adevărat, dar dacă a vorbit, aceasta este ceea ce cred că ar spune credinciosului: Nu te mai ruga și nu te mai lovi cu pumnii în piept! Ceea ce vreau să faci este să ieși în lume, să te bucuri de viața ta.
Vreau să te distrezi, să cânți, să te educi, să te bucuri de tot ce am creat pentru tine. Nu mai merge la acele temple întunecate și reci pe care le-ai construit singur și despre care spui că este casa mea!
Casa mea este în munți, în pădure, rîuri, lacuri. AICI locuiesc cu tine și îmi exprim dragostea față de tine. Nu mă mai acuza de viața ta nenorocită. Nu ți-am spus niciodată că e ceva în neregulă cu tine, că ești păcătos, că sexualitatea sau bucuria ta sunt un lucru rău! Așa că nu mă învinovăți pentru tot ce ți-au spus alții să crezi despre Mine…
Nu mai citiți lecturi sacre care nu au nimic de-a face cu MINE. Dacă nu mă poți citi în zori, într-un peisaj, în ochii prietenului tău, ai soției tale, ai bărbatului tău, în ochii fiului tău. Nu mă vei găsi într-o carte.
Încetează să mai trăiești în frică. Nu te judec, nu te critic, nu mă enervez și nu te pedepsesc. Sunt IUBIRE PURĂ…
Te-am umplut cu pasiuni, plăceri, sentimente, nevoi… și ți-am dat LIBERUL ARBITRU. Cum te pot învinovăți, dacă răspunzi la ceva ce Eu am pus în tine!? Cum să te pot pedepsi pentru că Ești ceea ce Ești, dacă eu sunt cel care te-a creat!?
Chiar crezi că aș putea să creez un loc în care să-mi ard toți copiii care se poartă rău, pentru restul Eternității!? Ce fel de Dumnezeu poate face asta?! Dacă aș fi așa, nu aș merita să fiu Respectat.
Respectă-ți semenii și nu face ceea ce nu vrei să ți se facă.
Tot ce îți cer este să ai grijă de viața ta, și fie ca LIBERUL TĂU ARBITRU să-ți fie ghid. Tu și Natura, sunteți o singură Entitate… așa că nu crede că ai putere asupra ei. Tu faci parte din ea. Ai grijă de Ea, și Ea va avea grijă de Tine. Am pus acolo tot ceea ce este bun pentru tine și l-am făcut accesibil și am îngreunat accesul la ceea ce nu este.
Nu-ți folosi geniul în căutarea a ceea ce este rău pentru acest echilibru. Depinde de tine să păstrezi acest echilibru intact. Natura știe să-l păstreze foarte bine, pur și simplu nu o deranja!
Te-am făcut absolut liber. Ești absolut liber să creezi un Rai sau un Iad în Viața ta. Nu-ți pot spune dacă există ceva după această viață, dar îți pot da câteva sfaturi. Nu mai crede în mine în felul acesta. A crede înseamnă a presupune, a ghici, a imagina. Nu vreau să crezi în mine, vreau să mă simți în tine. Să mă simți în interiorul tău când ai grijă de oile tale, când îți asculți copiii gângurind, când îți mângîi câinele, când te scalzi în râu… Exprimă-ți bucuria și obișnuiește-te să iei exact ceea ce ai nevoie!
Singurul lucru sigur este că ești Aici, că ești viu, că această lume este plină de minuni… și că în toate aceste minuni ești capabil să știi exact de ce ai nevoie cu adevărat.
Nu mă căuta afară, Nu mă vei găsi!… Sunt aici – Natura, Cosmosul… Sunt Eu.” – Baruch Spinoza (1632–1677).
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
