”…pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…” Pot să îi aud cum se roagă, îngenunchiați și cu capetele plecate în mica Epifanie ce desparte cartierul lor de mahalaua Sahlkamp. Este ora la care unii dintre ei așteaptă iertarea. Chiar dacă au dormit cu nevasta vecinului, și-au violat fiica, ori au furat niște bani din dulapul bunicilor. Pastorul le promite ispășirea păcatelor. Numai el poate comunica cu cei de sus, împărțind bomboanele dumnezeiești cu o pietate ce te împinge să mai păcătuiești și săptămâna ce vine. Ora trece repede și te simți ca noul născut în drumul spre casă. Iluzia sau ideea unei apropieri de Dumnezeu, fie ea chiar și cu ajutorul pastorului, ne face să ducem mai ușor alte șase zile din săptămână în spinare. Ne simțim ușurați, poate liberi, ne mințim, ca în fiecare duminică, sau credem, ca în fiecare duminică, în această eliberare de răul ce ne apasă. Și ce minunată este minciuna nedescoperită de ceilalți, copilul din noi se naște din nou, deci putem jongla cu nevinovăția, pentru că toți ne vor crede. N-am fost la biserică. Eu fug de ea, nu pentru că m-aș îndoi de puterea cerului, ci pentru că nu pot crede absolut nimic din ce-mi bolborosește acest pastor un ceas întreg, nici de cele promise, nici de duioșia și blândețea ce-i curg din ochi. Am încercat, de ce să mint, mai ales când ai mei erau mai mici și, făcând religie la școală, puneau întrebări imposibile, așteptând răspunsuri geniale, iar eu mă cam pierdeam printre psalmi, uitasem numele sfinților, fugeam de biserică și, cu tot răul din mine, nu doream să-i îndepărtez de cele sfinte. Păstorul era mentorul lor ceresc, înainte, la și după Kommunion, de la el aflaseră cum te puteai cățăra pe scara celor de sus, ce rugăciuni trebuia să știi, cele zece porunci și multe alte minuni biblice. Eu nu le-am fost de niciun folos. Poate maică-mea mă dusese cu forța la biserică și, cum nu pricepeam un cuvânt, mă plictiseam. Nu știu. Cert este că niciodată nu am fost mai aproape de Dumnezeu, ca atunci când intram de una singură într-o biserică, mă așezam și, cu ochii închiși, începeam să vorbesc cu El, de fapt șopteam și țineam ochii închiși, pentru că numai așa puteam să-i simt apropierea. Au fost și au rămas momentele mele divine. Dumnezeu te ascultă. Și nu-ți promite nimic. Tu singur, după ce ai vorbit cu el, găsești cărarea pierdută. El este lumina în momentul când ai căzut în beznă. Duminica sunt singură în casă. Băieții mei au program cu colegii de clasă, soțul este la pescuit, iar eu ascult clopotele și mă gândesc la cei ce stau îngenunchiați așteptând ca mâna pastorului să se ridice, făcând o cruce mare peste capetele lor, semnul iertării absolute, doar suntem oameni, greșim și ne pare rău, promitem și nu ne ținem de cuvânt, dar ne aducem perfect de bine aminte că Iisus a murit pentru noi, salvându-ne sufletele și tot el ne va ierta de fiecare dată. Cândva o să ne sune ceasul și, dacă unul și-a încurcat registrele, o să ne arunce, același Iisus, în smoala fierbinte, așa, ca să simțim pedeapsa. Probabil că vom clocoti o veșnicie, pentru că de salvări nu se vorbește prin cărțile sfinte. Trebuie să te salvezi acum și aici, nu dincolo, țopăind în mocirla cu miros de pucioasă, unde niște camarazi mai evoluați vor aplauda fiecare urlet de durere, iar aici, nu prea ai habar cum ți-ai putea salva sufletul, pentru că nu-i ziuă fără păcat. Face parte din hrana cotidiană. Este, de fapt, tot ce ți-a mai rămas, după ce ți-ai vândut sufletul diavolului. Purificarea nu există. Mă gândii pe unde voi fi eu zvârlită, la ora când va trebui să plec, dar mă oprii îngrozită, pentru că mă temeam de halucinațiile nocturne. Dormeam prost și visam groaznic. În capul meu se adunau toți dracii orașului, directorul școlii unde lucram, primăria, notele de plată, chiria și vecinul de jos, care avea un pistol cu care arunca artificiile de Anul Nou peste capetele lor, iar când era plin de iarbă verde și vin roșu, scotea același pistol la iveală, amenințându-i pe vecini că în curând le va suna ceasul.
– Nu ți-e frică de mine, o întrebase într-o seară, ajutându-l să se ridice din șanțul în care căzuse, ție nu ți-e frică de mine?
– Nu.
– Cum te cheamă ?
– Marie.
Se miră singură de răspunsul dat. Clar că-i era frică de el. Dar nu-i arăta. Era omul care, dacă îți știa slăbiciunile, știa să le folosească.
– Sunt rău, zise, sprijinindu-se de ea, sunt un om foarte rău, Marie.
– Am văzut alții și mai răi.
De două săptămâni era liniște în bloc. Vecinul avea o iubită și stătea mai mult prin mahalaua orașului decât acasă. Mă hotărâsem de câteva zile să plec în oraș. Dimineața nu era vânzoleala de peste zi. În pasajul gării cineva cânta la acordeon. Alioșa. Îl știu de vreo trei ani. Uneori vorbim despre noi și trecutul nostru, ca doi buni prieteni. Cum îl cheamă cu adevărat nu știu. Alioșa l-am botezat eu. După accent este rus, dar el jură că vine din Bulgaria. Sigur este că vine din blocul de est, adică cel comunist. Poate este chiar român de prin Moldova. Nemțește vorbește prost. Dar asta nu ne oprește să conversăm. El mă minte că avea o vilă în Sofia și că a emigrat din cauza divorțului. Eu îl mint că lucrez într-o fabrică de nasturi și că sunt singură pe lume. Fiecare vrea să-și păstreze intact universul lui micuț și curat. Deschide acordeonul și începe să cânte, în rusește, o baladă tristă despre o dragoste și mai tristă, un război devastator și o moarte nejustificată. Prezența lui aici, în pasarelă, este ca o bună dimineața într-o zi de ploaie. El cântă și eu pot vedea o mare străină ochilor mei, fața unui bărbat răpus de durere, locuri de care eu nu am auzit niciodată. Stau, ascult și plec, trăgând după mine o pădure de mesteceni. Iar deasupra pasarelei, înșirate ca într-o vitrină sunt trenurile. Pot pleca oriunde. Lumea începe aici, la gară. Așa cum este ea, nu numai duminica, dulce-amară, rece, falsă, fără așteptări și promisiuni, un câmp de luptă fără eroi. Afară, pe stradă, chiar în colțul unui magazin era Theo. Și el avea un acordeon. Venea din Pankow. Ceva mai modern, cu mai mult stil, mai tăcut decât Alioșa, aproape timid, niciodată nu se uita în ochii celor ce-i aruncau niște mărunțiș în cutia de metal. Îl caut cu privirea. Theo cânta altceva, mai aproape de vremurile în care trăia. Azi nu era la locul lui. Îl caut înnebunită peste tot, dar nu-l găsesc. Absența lui mă întristează. Simt că lipsește ceva din atmosfera acestui oraș imens și acel ceva este bătrânul, pedantul, gentlemenul Theo. Cânta despre mare și munți. În vreme de pace. Închid ochii și nu mai pot vedea nici marea nici munții. Și mă trezesc uluită, femeie ca toate femeile, în fața magazinului închis.
– Unde-i domnul Theo ?, îl întreb pe vânzătorul de ziare, nu-l găsesc nicăieri…
– Am auzit că-i mort, zice, aprinzându-și o țigară, aici n-a fost toată săptămâna.
– Era bolnav?
– Theo nu vorbea de el, zise, era singur.
– N-avea familie?
– Aici nu, zise vânzătorul, aproape iritat de atâtea întrebări, în orașul lui, dar aici… dormea prin Eilenriede.
– Iubea pădurea.
– Da, dar nu iarna… o fi murit înghețat…
În drum spre casă am început să plâng. Nu eram singura. Chiar la colț, doi copii plângeau mai amarnic decât mine. M-am apropiat încet, ca o felină, să nu-i sperii.
– Ați fost bătuți?, întreb, încercând să le câștig încrederea.
– Nu, răspund cei doi în cor.
– Atunci de ce plângeți?, insist.
Sunt prost îmbrăcați, murdari, au ochii mari, albaștri ca cerul și pe obraji dâre albe de lacrimi.
– Avem un căcat de părinți, răspund cei doi.
Ce să le spun? Ce le pot spune eu, mama altor doi copii, ceva mai mari, dar tot copii.
– Uneori părinții nu sunt perfecți, le spun și mă opresc, pentru că tot ce ar continua ar fi o minciună.
– Ne este foame. Și n-avem cheile de la apartament…
Chioșcul de lângă biserică este deschis și duminica. Le dau niște bani și-i trimit să-și cumpere ceva de mâncare. Nu-mi mulțumesc. Iau banii și o rup la fugă spre chioșc. Ai mei mă așteaptă în fața casei. Mă văzuseră venind. ”Ai auzit, țipă cel mic, cineva a pus o bombă într-un avion și au murit peste două sute de oameni… erau și copii printre ei, mamă… toți sunt morți…”
Acordeonul din capul meu se opri. Marea nu mai susura. Munții se îndepărtaseră. Afară este soare. Și un început de primăvară. Clopotul bisericii anunță încetarea slujbei. ”… și ne iartă nouă greșelile noastre…”
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
