Astăzi, în Biserica Creştin-Ortodoxă s-a serbat Duminica Mironosiţelor. Preoţii au ţinut predici frumoase despre aceste femei, explicând cine sunt ele şi ce au făcut, lăudând curajul lor şi extinzând chiar predica spre femeile din zilele noastre, despre rolul femeii în societate etc. Frumos, lăudabil, aproape înduioşător.
Despre femeile mironosiţe dau mărtuire toţi cei patru evanghelişti în Evangheliile lor. În toate cele patru Evanghelii canonice, chiar dacă pe alocuri acestea diferă sensibil în conţinut, este menţionată Sfânta Maria Magdalena (Matei, 28: ”Maria Magdalena şi cealaltă Marie”; Marcu, 16: ”Maria Magdalena, Maria lui Iacob şi Salomeea”; Luca, 23-24: ”Femeile care veniseră cu el din Galileea: Maria Magdalena, Ioana şi Maria lui Iacob şi celelalte împreună cu ele”; Ioan, 20: ”Maria Magdalena”). Evangheliile după Marcu (16) şi Ioan (20) fac vorbire şi despre Arătarea lui Iisus Hristos după Înviere, pentru prima dată Mariei Magdalena. Dacă la Sfântul Evanghelist Marcu apare o descriere lapidară, strict informativă, Sf. Evanghelist Ioan descrie scena cu lux de amănunte, ba chiar cu un stil literar remarcabil, iar aceasta este cea mai impresionantă pericopă evanghelică (din punctul meu de vedere) din tot Noul Testament.
De aproape şase ani de când merg în mod constant la biserică, n-am auzit niciodată această pericopă evanghelică (vorbesc de Ioan, 20) citită în Duminica Mironosiţelor. Astăzi s-a citit din Evanghelia după Marcu. Din capitolul 16, numai versetele de la 1 la 8. Adică pericopa s-a încheiat aici: ”Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” (Marcu, 16, 8). Aşadar, n-au fost chiar atât de viteze! Chiar dacă au dovedit mai mult curaj decât alţii, mergând cu mirul la Mormânt, asumându-şi anumite riscuri, în momentul când au auzit de Învierea Domnului, au dat bir cu fugiţii (lucru absolut normal, până la urmă). Aşadar, nu şi-au asumat curajul până la capăt, deci nici iubirea. S-au temut, aşa cum oricare dintre noi s-ar fi temut. De altfel, în Evanghelia după Matei (28), când Iisus Înviat le întâlneşte în drumul de la Mormânt înapoi, după ce li se adresează cu ”Bucuraţi-vă!”, adaugă ”Nu vă temeţi!”, conştient de faptul că un astfel de eveniment e de natură a produce teamă în oamenii de rând. Aşadar, prin observaţia de mai sus, nu dorim în niciun fel să minimizăm curajul şi meritele femeilor mironosiţe. Am pregătit doar terenul pentru a arăta că a existat una dintre ele care şi-a depăşit condiţia de om temător, de ”femeie mironosiţă”, care a depăşit condiţia tuturor celor din timpul ei. Care în mod nedrept este amestecată laolaltă cu celelalte femei mironosiţe. Aceasta este, desigur, Sfânta Maria Magdalena. Care nici nu s-a temut, nici nu a fugit. Doar a plâns, a iubit şi a Vestit.
Dacă astăzi s-ar fi citit în continuare Evanghelia după Marcu 16 (9 şi 10), pericopa ar fi fost completă, nu terminată cu sentimentul de teamă al femeilor mironosiţe. Căci aflăm: 9. ”Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.”. Apoi: 10. ”Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau.” Nu mai spun dacă s-ar fi citit din Evanghelia după Ioan (20), care ar fi fost un adevărat regal, din care am fi aflat cu adevărat forţa, importanţa şi frumuseţea acestei ”femei mironosiţe”, Sfânta Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii (întocmai, dar nu la fel, mă rog… Păi nici nu are cum să fie la fel, de vreme ce ea a fost cea Dintâi dintre Apostoli, nu în ordinea cronologică, ci în ordinea faptelor care o plasează acolo, dovedind ataşamentul ei faţă de Domnul Iisus Hristos, ataşament care n-a fost învins, ca în cazul celorlalţi, cel puţin temporar, nici de teamă, nici de insuficientă credinţă; întâi şi pentru că ei i s-a arătat întâi etc). Dar astăzi, pericopa evanghelică s-a oprit la Marcu, 16, 8: ”Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Şi noi, ăştia prăpădiţii, care n-am avea nici măcar un sfert din curajul acestor femei, ce-ar trebui să înţelegem? Că dacă ele s-au temut, pe noi, într-o atare situaţie, ar tremura nădragii! Eu, cel puţin, cu senzaţia asta am rămas. Pe mine nu mă motivează teama nimănui. Altfel ar sta lucrurile dacă aş fi rămas în minte cu exemplul plin de curaj al Sfintei Maria Magdalena. Curajul dus până la capăt!
Se spune, şi este adevărat, că Iisus Hristos a repus femeia în drepturi, a ridicat-o de la stadiul de aproape animal (fără anumite drepturi, doar cu responsabilităţi) la locul cuvenit, lângă bărbat (lângă! Nu în capul lui, aşa cum greşit îşi imaginează unele). Şi a făcut-o cu o fineţe şi o subtilitate rară, cum numai Dumnezeu putea să o facă. Cu toate acestea, femeia încă nu şi-a aflat locul cuvenit în societate. Iar atunci când a încercat (şi reuşit) să dobândească nişte drepturi cu forţa, lucrurile au luat o întorsătură grotescă, uneori hilară, alteori de plâns. Deseori se pică în extrema cealaltă, femeia încercând să se impună nu ca femeie, ci ca bărbat (lucru absolut caraghios, asta ca să folosesc o exprimare blândă). La astfel de stare a lucrurilor, bărbaţii înşişi folosesc zâmbete condescendente (în cel mai fericit caz) sau atitudini dispreţuitoare (în parte, din nefericire, justificate). În acelaşi timp, tot mai mulţi încearcă să ne convingă că femeia şi-a aflat locul cuvenit (şi corect, nu deviant) în societate. Să nu ne iluzionăm! Dar putem spera. Femeia îşi va afla locul cuvenit în societate abia atunci când Sfânta Maria Magdalena va ocupa locul cuvenit în Biserică!
Slobozia, 4 mai 2014
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
