Când e cazul să recunosc ceva, recunosc, iar azi spun sus și tare că mie-mi place gulia, dar ăsta nu-i un motiv special să scriu despre ”dumneaei”. Gulia, draga de ea, e atât de modestă că se adaptează uşor, se mănâncă la orice oră vrem noi şi are şi un aspect deosebit, rotunjoară şi cu frunzuliţe ca nişte urechiuşe.
Gulia (latină: brassica oleracea) este un fel de soră cu varza, pentru că fac parte din aceeaşi familie (cruciferae). Rudă cu ridichea, cu varza de Bruxelles, cu broccoli sau conopida, ea creşte în unele zone până spre trei kilograme. La noi sunt mititele, 200-300 grame, pentru că e altă climă. Este plantă bienală, în primul an apare tulpina pe care o consumăm iar în al doilea an înfloreşte. Cultivată din Antichitate, gulia creşte şi spontan în zona Mediteranei şi este o legumă populară în Germania şi Polonia. Pe la noi, lumea nu se înghesuie să folosească gulia şi nu prea înţeleg de ce, fiindcă are un gust rafinat, mai ales când e consumată imediat după ce a fost ruptă din grădină sau din seră.
Deși pare a fi o rădăcinoasă care crește în pământ, gulia de fapt se dezvoltă la suprafața solului. Este o legumă vitalizantă şi foarte dietetică, fiind considerată leguma siluetei perfecte. Poate fi consumată crudă, fiartă sau coaptă, iar frunzele la salată, atunci când sunt mititele.
În final, am ales o poezie semnată de Costache Ioanid, intitulată ”Într-o gulie”, din care reproduc un fragment, în care unul dintre ”personaje” e cam mofturos că a găsit în grădina de legume doar gulii. De gustibus non disputandum!
”Într-o gulie răzleţită,
un viermişor frivol şi surmenat
vorbea cu altul mai bătrân şi mai umblat.
– Măi nene,
îi spunea băiatul,
simţind un vag fior de moarte,
ia spune,
oare să mai fie
acolo… undeva… departe…
şi altceva… decât gulie?
La care cel bătrân stătu,
gândi o vreme
şi răspunse:
– Nu.
Ce ţi-a venit?
De când eşti tu, copil netot,
ai dat cumva de lumi secrete?
Gulie peste tot, băiete!”
Vezi arhiva rubricii Delicias regibus de Pușa Roth